Uneori, cand simt mai putin ingrijorarea lumii, ma pot juca cu poezia, cu imaginile, cu muzica... Dar, cand cineva sufera, nu am spatiu de gandire, nu am logica in cuvinte, nu mai gasesc sens in discutii... Corpul sufera de doua ori, o data pentru ceea ce simte, dar si pentru ceea ce este dincolo de el... Singurul meu deces nu va fi un joc... din care sa ma intorc... fara iubire aici... fara iubire dincolo... Aici femeile devin tot mai ieftine si tot mai pacalite... Dar ce mai conteaza? Ma plang dar nu rezolv nimic, scriu poezii urate despre femei frumoase... Sunt sau nu singur, dar voi muri singur... Femeile pe care vreau sa le iubesc... vor muri... si nu e nimic de facut... Poezia mea nu rezolva nimic... Scriu, dar poezia nu opreste disperarea... Incerc sa zambesc cand oamenii plang... si sa plang... cand oamenii zambesc...
o poveste de tristete, poate de o trista si neimplinita iubire...din care lipsesc detaliile, amanuntele...care sunt foarte importante, toti le uita....toti se feresc sa le spuna...sau nu stiu sa le spuna...
RăspundețiȘtergere