joi, 30 iunie 2011

Romania si zilele ei....

Psalmul 11 :  
..."Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni."



Comunismul a construit in Romania o societatea care promitea o bunastarea artificiala.
Fara  frica de Dumnezeu, a distrus educatia si modul de viata traditional. A inghesuit o populatie cu vocatie rurala  in blocuri sinistre. 
In temnitile comuniste, oamenii  gospodari, credinciosi au fost prigoniti si exterminati. Astazi, bocim degeaba pentru ca,  barbatii drepti ai acestei tari au fost ucisi. 

Sa ai un rege in tara si sa nu-i oferi o sansa sa aduca valorile in dreaptul lor? De departe se vede ca tarile monarhice sunt cele mai stabile astazi. Pentru ca monarhii au grija de tara lor! Un rege nu isi vinde industria, nu isi fura banii din visterie ca sa isi asfalteze propria curte!!! 


Cei care ne conduc sunt oameni de nimic, pe care tot noi i-am votat!!!
Ne tanguim si ne plangem dupa vietile noastre irosite... fara Dumnezeu.

propunere de film: Eight Below




O incredibila poveste despre supravietuire, prietenie si aventura : - inspirata dintr-o poveste adevarata si uimitoare - o poveste incantatoare de actiune si aventura, despre caini si oameni, despre prietenie si loialitate, despre tenacitatea si speranta.

Un geolog american vine in Antarctica la o baza de cercetare americana. Aici, el face echipa cu tanarul Jerry Shepard si pleaca in cautarea unui meteorit. Calatoria o fac cu ajutorul celor opt caini si a saniei. Un accident si o furtuna puternica duc la evacuarea zonei, iar cainii raman la baza de cercetare. Shepard este hotarat sa-i salveze, insa trebuie sa astepte pana ce vremea ii va permite sa ajunga acolo. In tot acest timp, cei opt caini incearca sa supravietuiasca frigului si furtunii puternice.


miercuri, 29 iunie 2011

Grecia si regula de aur...




Totusi, in acest timp, cand intreaga lume trece prin momente grele, cand standardul de viata scade in toate tarile, bogatasii lumii... isi muta catrafusele prin tot felul de locuri si nu stiu cum fac ei, ca, numarul miliardarilor este in crestere... 

luni, 27 iunie 2011

pentru cine nu a vazut filmul: OSTROV

Filmul nu socheaza prin efecte speciale spectaculoase, are un impact uimitor asupra crestinilor si nu numai. Este surprinsa perfect viata unui om care regreta o fapta groaznica si anume omorarea unui om. Sfarsitul filmului se termina cu o adevarata minune si te vei simti bine... Tot ce vreau sa va spun este ca merita vazut un astfel de film…privit la nivel de mesaj/poveste/ecranizare si realism… 


Apasati CC si alegeti limba romana.

vineri, 24 iunie 2011

Exista iubire pentru toata lumea?


VINA DE A IUBI 
de Laurentiu Dumitru


Dumnezeu a dorit să împartă cu noi vina de-a iubi!
La început toți s-au îmbulzit
Ca la camioanele cu ajutoare.
Iar El S-a veselit!
Este iubire pentru toată lumea!
Când au citit însă Cartea ei tehnică,
Mulți s-au dat în lături.
Scria negru pe alb
Că a iubi asta însemnă a ierta,
A te jertfi pentru altul,
A muri tu, ca altul să trăiască!
Nu, nu, asta nu!
În nici un caz! E chiar o aberație!
Nu ne pune așa povară în spate!
Noi suntem niște inocenți!
Iar El a plâns!
Vinovatul a murit pentru inocenți,
Puțini inocenți mai mor pentru Vinovat,
Doar cei ce au înțeles că nu mai pot trăi
Fără vina de a iubi!
Nu mai iubim,
Însă ne-a rămas reflexul
De a vorbi
Despre dragoste!

A batut la usa ta... CINEVA.




melodia de care m-am indragostit de cateva saptamani...


duminică, 19 iunie 2011

DANA : Dan C. Mihailescu : de ce ar trebui sa citim?




Cum se pot tipari toate amintirile  cand inchidem ochii? Gandurile, aromele, cuvintele vin inapoi, chiar si nostalgia vine in piept.
Undeva, in trecut, mi-am uitat emotiile si las inimii bataile aritmice ale cunoasterii prezente.


Astazi a fost o zi proasta, maine va  fi mai rau, mai rau pentru cei ce sunt pe drum...

iluzii...


Cunosteti acei oameni care isi doresc prea mult, care nu gasesc nimic, care se simt plictisitori, care au un destin refuzat, care inghit febra atunci cand le este foame? ...care isi inchipuiau viata din benzile desenate,  care danseaza foarte diferit pentru ca nu isi gasesc rolul in acest carnaval? Cunoasteti acei oameni? In aceasta dimineata mi-am spus ca sunt unul dintre acei oameni.


vineri, 17 iunie 2011

propunere de film : Andrei Tarkovski :SACRIFICIUL


Sacrificiul este o splendida alegorie despre regasirea spiritualitatii intr-o lume sufocata de valori materiale si violenta.
Personajul principal este Alexander, un fost actor cu inclinatie spre filosofie, actualmente jurnalist care are o viziune pesimista despre viata. De ziua sa, inconjurat de familie si de prietenii apropiati, Alexander se duce pe o insula pentru a se bucura in liniste de acest frumos prilej. Bucuria momentului este spulberata de o stire de la radio care anunta inceperea celui de-al treilea razboi mondial, si implicit, anihilarea totala a lumii. Fiecare dintre oaspeti reactioneaza diferit la auzul cumplitei vestii, dar cel mai drastic reactioneaza Alexander. Acesta, intr-un acces de furie extatica il implora pe Dumnezeu sa nu permita o asemenea nenoricire, promitandu-i ca este dispus sa renunte la orice, la viata sa, ba chiar si la cea a fiului sau de sase ani, pentru a preintampina inceperea razboiului.
Singurul postas de pe insula despre care se crede ca ar detine puteri mistice se ofera sa intervina pe langa Creator pentru a-l instiinta de sacrificiul pe care Alexander ar fi dispus sa-l faca.
Sacrificiul este un film care vorbeste prin vocea personajului sau cheie - in fapt un alter ego al regizorului - despre decaderea omului moral intr-o modernitate preocupata doar de prelungirea propriei efemeritati.

apasati CC si selectati limba romana

Despre filmul meu, SACRIFICIUL


Ideea filmului meu SACRIFICIUL provine încă din timpul de dinainte de NOSTALGHIA – primele notiţe şi schiţe au apărut pe când mă aflam încă în Uniunea Sovietică. În centru urma să stea destinul unui om bolnav de cancer, Alexander, care, prin faptul că aduce o jertfă, este vindecat de suferinţa sa. Începând de la acea versiune iniţială scrisă cu ani în urmă, ideea sacrificiului, a jertfei, m-a preocupat mereu devenind din ce în ce mai mult o parte a existenţei mele; ea a fost întărită şi de experienţele din primii ani de exil, dar trebuie să notez că aici, în străinătate, convingerile mele nu s-au schimbat deloc în esenţa lor – ele s-au dezvoltat, au fost confirmate, s-au adâncit pe mai departe, în acelaşi timp, planul ultimului meu film lua treptat contururi din ce în ce mai ferme, fără ca ideea fundamentală să se schimbe.

La întrebarea: ce anume mă fascinează atât de puternic în tema sacrificiului – sau a aducerii unei jertfe – pot răspunde fără ocol: ca om religios, mă interesează înainte de toate cel care este în stare să sacrifice, să aducă jertfă, fie pentru un principiu spiritual, fie spre a se salva pe sine însuşi, fie din amândouă motivele în acelaşi timp. Un asemenea pas presupune, bineînţeles, o deturnare fatală de la orice interes egoist, adică cel în cauză acţionează într-o stare existenţială aflată dincolo de orice logică “normală” a evenimentelor, desprins de lumea materială şi legile ei. Şi totuşi, sau poate tocmai de aceea, fapta sa generează schimbări perceptibile. Spaţiul în care se mişcă cel gata să sacrifice totul, ba chiar să se aducă jertfă pe sine însuşi, reprezintă un fel de replică la spaţiul experienţelor noastre empirice dar pentru aceasta nu este mai puţin real.

Au existat apoi momente care m-au adus pas cu pas mai aproape de realizarea practică a intenţiei de a turna un film mai mare cu tema sacrificiului. Cu cât mai presante deveneau experienţele mele cu materialismul de formulă occidentală şi cu cât vedeam dimensiunile suferinţei pe care le impune educaţia şi gândirea materialistă a acelei părţi a umanităţii atinse de ea – acele psihoze ce pot fi întâlnite peste tot şi care nu sunt altceva decât o expresie a incapacităţii omului modern de a înţelege de ce viaţa şi-a pierdut pentru el orice farmec, de ce îi apare tot mai mult ca veştejită, absurdă şi sufocant de strâmtă -, cu atât mai puternic simţeam nevoia de a mă apuca de acest film. Căci unul din aspectele întoarcerii omului la o viaţă normală, spirituală, este după părerea mea atitudinea sa faţă de sine însuşi: sau trăieşti existenţa unui consumator dependent de evoluţiile tehnologice şi materiale şi dedicat orbeşte pretinsului progres, sau te reîntorci la responsabilitatea spirituală care atunci, însă, nu mai este valabilă doar pentru tine însuţi ci şi pentru alţii. Exact aici – în pasul conştient făcut în direcţia responsabilităţii faţă de societate şi ceea ce se petrece în ea şi cu ea – este cu putinţă ceea ce numim îndeobşte “sacrificiu”, realizarea reprezentării creştine a jertfirii de sine, a jertfelniciei. Strict vorbind şi dus până la ultimele consecinţe, aceasta înseamnă că un om care nu resimte în el însuşi, într-o cât de mică măsură, capacitatea de a se jertfi pentru un altul sau pentru o cauză, a încetat de a mai fi om. El este pe cale de a-şi schimba viaţa în existenţa unui robot ce funcţionează mecanic.

Desigur, sunt conştient că ideea de sacrificiu este astăzi orice altceva numai iubită nu – aproape nimeni nu mai tânjeşte după faptul de a-şi sacrifica viaţa pentru altul sau pentru ceva anume. Decisive rămân, însă, consecinţele inexorabile ale acestei atitudini: pierderea caracterului personal al existenţei umane în favoarea unui egocentrism cu atât mai bine conturat cu cât determină deja deopotrivă nenumărate relaţii interumane, cât şi atitudinea unor întregi grupuri ale populaţiei în convieţuirea lor cu altele, învecinate, şi, mai cu seamă, pierderea până şi a ultimei posibilităţi rămase de a face loc evoluţiilor spirituale în locul “progresului” material şi, prin aceasta, de a face iarăşi cu putinţă o existenţă demnă.
Cât de mult este pradă materialismului lumea civilizată o poate evidenţia un singur exemplu. Foamea poate fi înlăturată fără efort cu bani. Aceluiaşi mecanism – bani contra marfă – i se supune însă şi cel care, deprimat sau disperat, se încredinţează unui psihiatru: el plăteşte pentru şedinţă, îşi uşurează sufletul în schimbul banilor şi, acolo unde e cu putinţă, se simte mai bine, comparabil întru totul cu cel ce-şi cumpără “iubire” într-un bordel, măcar că şi iubirea poate fi tot atât de puţin câştigată pe bani ca şi pacea sufletească.
Ca formă, noul meu film este o parabolă: relatează evenimente ce pot fi interpretate în mod foarte diferit pentru că ele nu reflectă doar realitatea ci sunt pline şi de un sens precis. Primul concept purta numele VRĂJITOAREA şi preconiza drept centru al acţiunii strania vindecare a unui bărbat bolnav incurabil căruia medicul casei îi dezvăluise adevărul întreg şi îngrozitor despre sfârşitul său aparent inevitabil. Bolnavul îşi înţelege situaţia; disperat, recunoaşte că e condamnat la moarte. Într-o zi sună la uşa casei lui cineva. În faţa lui stă – prototipul lui Otto, poştaşul din SACRIFICIUL – un om care îi aduce mesajul, absurd după aprecierile obişnuite, că el, Alexander, trebuie să se ducă la o femeie înzestrată cu puteri magice miraculoase, şi să se culce cu ea. Bolnavul ascultă şi experiază astfel harul divin al tămăduirii lui pe care, curând după aceasta, medicul, prietenul său, i-l confirmă surprins: este deplin sănătos. Atunci însă apare brusc acea femeie, vrăjitoarea; ea stă afară în ploaie şi în acel moment se petrece din nou ceva neînţeles. Alexander îşi părăseşte de dragul ei casa impunătoare şi frumoasă, se rupe de existenţa sa anterioară, se îmbracă asemenea unui vagabond cu un palton uzat şi pleacă de acolo împreună cu femeia.

Aceasta e pe scurt istoria unui sacrificiu dar şi a unei salvări; ea înseamnă, sper, că Alexander a fost salvat, că, asemenea figurii din versiunea definitivă a filmului turnat în 1985 în Suedia, experiază o tămăduire într-un sens mult mai cuprinzător decât este exprimată în eliberarea de o boală, chiar dacă mortală, în acest caz tămăduirea printr-o femeie.
Remarcabil este apoi faptul că în timp ce în imaginaţia mea, figurile filmului – mai exact spus ale primului proiect al filmului – se schimbau iar acţiunea devenea pe ansamblu mai densă şi structurată, acest proces treptat şi desfăşurat în mare măsură independent de circumstanţe exterioare şi prescripţii precise, a dobândit nu doar o anume viaţă proprie, ci a pătruns şi în viaţa mea personală, a început aşa-zicând să o programeze. Încă de la lucrările pregătitoare pentru NOSTALGHIA nu scăpăm de senzaţia că acest film proiectează o parte din propriul meu destin. Dacă plecăm de la scenariu, atunci Gorceakov, figura principală a filmului, voia iniţial să rămână numai pentru scurt timp în Italia, însă se îmbolnăveşte şi moare acolo; pe scurt, el nu renunţă să se întoarcă în patria sa, Rusia, pentru că nu ar mai vrea să se întoarcă – destinul hotărăşte astfel pentru el. Nici eu nu m-am gândit niciodată să rămân în Italia după încheierea turnărilor. Cu atât mai iritantă a fost atunci şi experienţa că şi eu, ca şi Gorceakov, ascultasem de un fel de voinţă mai înaltă. Această experienţă a fost întărită de moartea lui Soloniţîn, actorul principal al tuturor filmelor mele: el urma să joace nu numai rolul lui Gorceakov din NOSTALGHIA ci şi – faptul fusese planificat de mult – pe Alexander din VRĂJITOAREA. Anatoli Soloniţîn a murit de aceeaşi boală care schimbă viaţa lui Alexander şi căreia, astăzi, un an mai târziu, i-am căzut pradă şi eu.
Ce înseamnă toate astea? Nu ştiu. Pot să precizez doar atât: o imagine poetică pe care o imaginez cândva, devine posibilitate concretă, tangibilă, se materializează şi dobândeşte, că vreau eu sau nu, influenţă asupra vieţii mele. Fireşte, relaţiile cu o astfel de realitate apărută fără nici o contribuţie conştientă dar care totuşi îşi are originea în lumea reprezentărilor celui pe care ea mai apoi îl bântuie pe nesimţite, sunt orice altceva decât un lucru plăcut, din contră – te simţi ca un instrument sau o minge, încetezi de a mai fi o persoană în sensul autonom, responsabil, eşti într-o anume măsură înjumătăţit, te simţi ca un mediu, nu mai dispui cu totul de tine însuţi. Când viaţa îţi urmează literalmente pas cu pas ideile, atunci aceste idei nu mai aparţin cuiva, sunt doar mesaje pe care le primeşti şi transmiţi mai departe.
Astfel că are dreptate Puşkin care socotea că orice poet, orice artist adevărat e împotriva voii lui un profet. El însuşi a suferit cumplit de acest rol predestinat lui. Capacitatea de a vedea în viitor şi de a-l putea prezice îi apărea drept cel mai cumplit dintre toate darurile de care poate dispune omul. Superstiţios, el observa semne şi indicii cărora le atribuia de fiecare dată o semnificaţie de destin. Chemat la Moscova în timpul revoltei decembriştilor, el s-a întors de îndată din drum când un iepure îi tăiase calea şi în acest chip a scăpat de execuţie. Una din poeziile lui vorbeşte despre chinurile profetice, despre inevitabilitatea misiunii de a fi ca artist şi profet. Atunci când versurile lui, de multă vreme uitate, mi-au venit iarăşi în minte în legătură cu experienţele ultimilor ani, ele au dobândit pentru mine, cuvânt de cuvânt, semnificaţia, unei revelaţii şi mi-a apărut limpede că nu poetul singur a ţinut condeiul atunci când a scris în 1826 poemul Prorok:


„Păşeam cu duhul chinuit
Prin reci pustiuri neguroase;
La o răspântie s-a ivit
Un serafim cu aripi şase.
C-un deget lin, adietor,
Mi-atinse pleoapele uşor:
Profetici ochi mării deodată
Ca vulturoaica speriată.
Urechea mi-a atins abia,
şi-un vuiet s-a stârnit în ea:
şi auzit-am cum vibrează
Tot cerul, îngerii zburând
şi monştrii-n fund de mări trecând
Mlădiţele cum germinează
şi limba ce greşit-a mult.
Apoi din gură el mi-a smuls
Vicleana limbă dezmăţată,
şi limba ce-o luase drept
De la un şarpe înţelept
Mi-a-nfipt cu mâna-nsângerată.
Din piept, cu spada rotocol
El smulse inima-mi afară
şi-n gaura din pieptul gol
Vârât-a jar cu-aprinsă pară.
Ca mort zăceam în ţărnă eu
Când glăsuit-a Dumnezeu:
– “Proroc, ascultă: tot pământul
şi mările să ocoleşti,
Ca voia Mea să împlineşti,
şi inimile omeneşti
Tu le aprinde cu cuvântul!”

[Traducere de George Lesnea: Puşkin, Versuri, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964, p. 183-l85.]

Spre deosebire de filmele mele anterioare, SACRIFICIUL, chiar dacă a păstrat caracterul poetic al celorlalte lucrări, este mult mai accentuat dramatic. Într-un anume sens, construcţia şi dispoziţia filmelor mele mai vechi ar putea fi numită impresionistă; episoadele lor sunt, cu câteva excepţii, scoase într-un mod cu totul uzual din viaţă: sunt autentice şi, de aceea, pot fi urmărite de spectator. În pregătirea noului film nu m-am limitat la prelucrarea desfăşurării unor acţiuni episodice după modele reale şi după legile dramaturgiei. Construcţia filmului şi enunţul lui poetic se intersectează mult mai puternic decât în cazul filmelor anterioare. Prin aceasta, structura întregului a devenit mai complicată şi poartă în ea însăşi marca unei forme poetic-parabolice. În timp ce în NOSTALGHIA aproape că nu exista evoluţie dramatică – singurele episoade dramatice sunt cearta cu Eugenia, autoincendierea lui Domenico şi scenele finale, întreita încercare a lui Gorceakov de a purta o luminare aprinsă prin bazinul termal gol – în SACRIFICIUL figurile individuale apar ca şi caractere între care se ajunge la conflicte, care presează spre un deznodământ final. Poziţiile lor se schimbă, atitudinile lor se schimbă şi ele. Oricum, încă din NOSTALGHIA, Domenico avea în comun cu Alexander, eroul din SACRIFICIUL, capacitatea unor acţiuni al căror impuls e de natură pur spirituală şi care semnalizează schimbări. Acţiunea amândurora poartă toate semnele caracteristice ale unei jertfe, numai că în cazul lui Domenico această jertfă nu aduce nici un rezultat vizibil.
Altfel, din contră, în noul meu film, Alexander, un om ce trăieşte în starea unei descurajări eterne, odinioară actor, până ce, obosit de continua schimbare, hotărăşte să-şi schimbe viaţa, el, care adulmecă instinctiv pericolul tehnologiilor moderne care ameninţă orice spiritualitate şi în loc de aceasta caută tăcerea pentru ca mai apoi să se regăsească pentru acţiune, acest om face pe spectator să participe la efectele jertfei sale, ce-i drept nu în acel sens superficial în care mulţi regizori actuali îl degradează pe cel ce intră în sala de cinematograf la rangul de simplu martor ocular. Potrivit formei parabolice, tot ceea ce se petrece în SACRIFICIUL permite o serie întreagă de interpretări. Există mai multe lecturi diferite iar acest lucru s-a aflat întru totul în intenţiile mele – căci nu vreau să impun nimănui o anume soluţie, deşi, fireşte, am propria mea concepţie despre întreg. O interpretare orientată spre univocitate ar merge însă împotriva structurii interne a filmului. Cu toate acestea, este inevitabil ca fiecare să interpreteze ceea ce vede din perspectiva lui şi să încerce să desfacă conexiunile complexe în contradicţii. Oamenii orientaţi religios pot vedea în rugăciunea lui Alexander motivul amânării catastrofei nucleare – răspunsul lui Dumnezeu la chemarea unui om hotărât pentru o convertire probabilă, şi care rupe toate punţile în urma lui, ba chiar îşi distruge casa proprie şi e gata să se despartă de fiul lui pe care-l idolatrizează. Spectatorilor înclinaţi mistic spre suprasensibil, scena centrală care explică tot restul, le va apărea probabil întâlnirea cu vrăjitoarea Maria, în vreme ce pentru alţii cu certitudine n-a existat nici un război atomic: pentru ei totul se joacă în fantezia bolnavă a unui excentric pe jumătate nebun, închis – drept consecinţă inevitabilă a conduitei sale – în ospiciu, fără ca lumea să mai ia act de el după aceea.

În realitatea pe care o creează filmul însă, totul apare la sfârşit altfel decât la început. Scena iniţială şi cea finală, udarea pomului uscat (pentru mine o imagine sensibilă a creaţiei) marchează puncte între care desfăşurarea evenimentelor dezvoltă o dinamică proprie din ce în ce mai puternică. Nu numai că la sfârşit Alexander se dovedeşte a fi superior tuturor celorlalţi, chiar şi doctorul, un necioplit primitiv plesnind de sănătate, de descendenţă simplă, care s-a lăsat făcut de familia lui Alexander aproape un sclav al acesteia, se schimbă la sfârşit atât de mult încât recunoaşte atmosfera înveninată ce domneşte în familie cu toate energiile ei negative şi o poate numi pe numele ei, ba chiar încearcă să se sustragă ei definitiv hotărându-se în mod radical să emigreze în Australia. Chiar şi Adelaide, soţia egocentrică a lui Alexander, câştigă prin schimbarea raporturilor ei cu Iulia, servitoarea, o nouă dimensiune umană.
Însă dincolo de aceasta, Adelaide rămâne până la sfârşit o figură absolut tragică, o femeie care înăbuşă în jurul ei toate semnele de individualitate şi personalitate, şi oprimă fără să vrea de fapt, pe ceilalţi oameni, inclusiv pe bărbatul ei. Ea nu este în stare să reflecteze, suferă de aspiritualitate, iar aceasta o face să posede în ascuns şi forţe distructive. Într-un anume sens, ea este cauza tragediei lui Alexander. Pe cât de puţin se interesează în fond de ceilalţi, pe atât de mult urmează instinctului ei agresiv de autoafirmare şi autoconfirmare. Câmpul ei de percepţie e prea mic ca ea să poată recunoaşte dincolo de el o altă lume şi, chiar dacă ar vedea-o, n-ar putea-o înţelege.
Figura opusă Adelaidei este smerit-modesta, acţionând cel mai adesea timid şi nesigur, Maria care face un serviciu cu ziua în casa lui Alexander. Între ea şi stăpâna casei orice apropiere apare la început imposibilă – şi cum ar putea fi altfel? Apoi se ajunge la acea întâlnire nocturnă după care Alexander nu mai poate trăi ca mai înainte: în faţa catastrofei ce stă să izbucnească el trăieşte iubirea acestei femei simple ca pe un dar al lui Dumnezeu care justifică întreg destinul său. Miracolul de care-şi dă seama, îl transformă.

N-a fost uşor să găsesc actorul optim pentru fiecare din cele opt roluri ale filmului, dar sunt convins că în cele din urmă s-a ajuns la o ocupare ideală a lor cu actori ce s-au identificat total cu caracterele acţiunii de teatru intim. La turnări n-au existat mari dificultăţi tehnice sau de alt gen, cu excepţia celei care, la sfârşit, a pus sub semnul întrebării o mare parte a eforturilor noastre, ba chiar a părut să le anuleze cu totul umplându-i pe participanţi de disperare: pe când turnam scena în care Alexander îşi dădea foc la casă, camera s-a defectat. Când s-a petrecut defecţiunea, casa era deja în flăcări şi ardea sub ochii noştri fără ca să putem opri focul şi să putem înregistra această scenă atât de importantă – patru luni de muncă încordată şi costisitoare păreau zădărnicite definitiv. Faptul că mai apoi, în câteva zile numai, a apărut o a doua casă din scânduri şi buşteni, aidoma ca două picături de apă cu cea arsă, s-a învecinat cu miracolul – o altă dovadă de ce sunt oamenii în stare dacă cred în ceva -, însă tensiunea incredibil de puternică sub care ne aflam toţi a dispărut abia atunci când am înregistrat cu o altă cameră scena incendiului de la un capăt la altul, după scenariu. Plini de fericire şi ca eliberaţi ne-am aruncat unii în braţele celorlalţi. A fost un moment în care am înţeles încă o dată cât de puternică a fost coeziunea echipei noastre.

 
Pot exista în SACRIFICIUL scene, secvenţele de vis sau chiar şi cele cu pomul veştejit şi uscat, cărora le revine, din anumite puncte de vedere psihologice şi cu referire la diferitele posibilităţi de soluţionare ale parabolei, un rol-cheie chiar şi în plan vizual, mai mare decât în cea în care Alexander îşi împlineşte văzut făgăduinţa dată înaintea lui Dumnezeu, atunci când îşi incendiază casa. Dar de la bun început mi-am propus să-l implic emoţional pe spectator în această acţiune aparent absurdă, lipsită de sens, a unui om ce consideră păcat tot ceea ce nu e absolut necesar vieţii. Publicul trebuie să ia parte în mod nemijlocit la acest act pretins nebunesc, ba chiar să-l trăiască în timpul lui real, mistuit în acelaşi timp de conştiinţa bolnavă a lui Alexander, şi aşa se face că, acesta este, cu cele şase minute ale lui, cel mai lung cadru din filmul meu, poate chiar cel mai lung din istoria filmului.

E scena în care tăcerea lui Alexander se traduce în faptă: “La început a fost cuvântul, dar tu taci, eşti mut ca un peşte”, spune Alexander la început băiatului său care, constrâns la muţenie după o operaţie la gât, ascultă povestea despre pomul uscat de pe munte pe care i-o povesteşte tatăl său în plimbarea lor pe malul mării. La sfârşit, sub impresia ştirii despre iminenta ameninţare a unui război nuclear, depune el însuşi un legământ al tăcerii: “… şi voi fi mut, nu voi mai vorbi cu nimeni niciodată, renunţ la tot ce mă leagă de această viaţă. Ajută, Doamne, şi voi face tot ceea ce am făgăduit că voi face!”
Faptul că Dumnezeu îl ascultă pe Alexander, că îl ia ad literam, este o consecinţă pe cât de cumplită, pe atât de mângâietoare. Cumplită întrucât, ca urmare practică a legământului său, Alexander se îndepărtează definitiv de lumea căreia i-a aparţinut până atunci şi prin aceasta îşi pierde nu numai legătura cu familia sa ci şi – ceea ce, cel puţin în ochii oamenilor din anturajul lui, este şi mai rău încă – orice fel de etalon de măsură comun cu normele morale tradiţionale. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, Alexander este pentru mine figura unui ales al lui Dumnezeu, menit să demaşte înaintea întregii lumi mecanismele existenţei ce ne ameninţă, ne distrug viaţa şi ne-o corup iremediabil şi fără posibilitate de vindecare, şi să ne cheme la convertire – ultima posibilitate de salvare ce există pentru umanitate.
Aleşi ai lui Dumnezeu, chemaţi de Dumnezeu sunt până într-un anumit grad şi ceilalţi, poştaşul Otto, poate un instrument al Providenţei divine ce colecţionează întâmplări misterioase, inexplicabile, un om despre care nimeni nu ştie precis de unde vine şi cum a ajuns în acest loc în care, într-adevăr, se întâmplă atât de multe lucruri inexplicabile. Apoi, băiatul lui Alexander, dar şi Maria, vrăjitoarea – pentru ei toţi viaţa e plină de miracole neînţelese, ei se mişcă într-o lume imaginară în locul uneia reale, sunt orice altceva decât empirici sau pragmatici. Nimeni dintre ei nu crede în ceea ce poate atinge cu mâna, toţi se încred mai degrabă în imaginile lumii închipuirii lor. Tot ceea ce ei fac se abate în mod straniu de la modelele de comportare normală şi dispun de daruri atribuite în vechea Rusie, Sfinţilor Nebuni (iurodivi). Aceşti oameni conduceau, prin însăşi înfăţişarea lor exterioară de pelerini şi cerşetori jerpeliţi, privirea celor ce trăiau în relaţiile unei existenţe “ordonate” asupra existenţei acelei alte lumi pline de preziceri, jertfe mântuitoare şi minuni, dincolo de orice reguli inteligibile şi raţionale. Numai arta a mai păstrat un rest din această lume.
 
În măsura în care şi-a pierdut credinţa, cea mai mare parte a umanităţii civilizate şi-a pierdut şi înţelegerea pentru miracol – astăzi nu mai suntem în stare să ne punem speranţele în schimbări surprinzătoare, ce contrazic orice logică a experienţei, în desfăşurarea evenimentelor sau în procesele percepţiei şi conştiinţei, şi cu atât mai puţin încă suntem pregătiţi să îngăduim pătrunderea unor reprogramări enigmatice, inexplicabile, de acest gen, în viaţa noastră şi să ne încredem în forţa lor transformatoare. Uscăciunii spirituale ce pătrunde odată cu aceste deficite i s-ar pune deja o anumită stavilă dacă fiecare om ar înţelege că nu-şi poate croi căile după bunul plac şi la libera sa apreciere, ci că, mai degrabă, el trebuie să acţioneze în dependenţă de Creator şi să se supună voinţei Acestuia. Fapt este că actualmente chiar şi confruntarea cu simplele probleme etic-morale are puţină căutare, şi în nici un caz în film, ba chiar deloc în film. Cu zece, cincisprezece ani în urmă exista un public mai mare şi mai receptiv la aşa ceva, astăzi, din contră, majoritatea filmelor sunt doar marfă, pelicule de celuloid luminate electric cu care se pot câştiga bani. Numai câţiva, foarte puţini producători şi instituţii sunt gata să sprijine filmul de autor, filmul cel mai pretenţios din punct de vedere artistic, şi să zăgăzuiască prin aceasta măcar excrescenţele gândirii în termeni de profit ce se tălăzuieşte în jurul lui.
Din acest punct de vedere SACRIFICIUL poate fi înţeles, chiar dacă mai degrabă în treacăt, ca un refuz al cinematografului comercial practicat de dragul lui însuşi. Mult mai important, însă, mi se pare faptul că filmul meu nu ia poziţie pentru sau contra vreunui fenomen particular al modului de gândire şi viaţă modern, am vrut mai degrabă să dezvelesc pe de-a întregul caracterul problematic şi să ating izvoarele astupate ale existenţei noastre. Imaginile, impresiile vizuale, o pot face mai bine decât cuvintele, mai ales în timpul nostru în care cuvântul şi-a pierdut dimensiunea lui incantatorie, şi-a pierdut rolul său magic. Cuvintele degenerează din ce în ce mai mult în vorbărie goală, ele nu mai semnifică nimic – aceasta e experienţa lui Alexander. Suntem sufocaţi de informaţii, dar mesajele esenţiale, mesajele cele mai importante care ne-ar putea schimba viaţa, nu mai ajung până la noi.

Mai este atunci loc pentru speranţă, în ciuda a toate, în ciuda viziunii “marii linişti” de care vorbeşte APOCALIPSA (8,1)? Răspunsul îl dă poate vechea legendă despre udarea răbdurie, stăruitoare a unui pom uscat, pe care am prelucrat-o în filmul până acum cel mai important pentru mine. Fiindcă monahului care a cărat ani de zile, şi împotriva oricărei raţiuni, găleată după găleată pe munte, şi care credea concret şi neclintit în lucrarea minunată a lui Dumnezeu, într-o bună zi i s-a putut descoperi şi o astfel de minune – ramurile uscate înverziseră peste noapte.
Text tradus în româneşte de Maria-Cornelia Oros (textul de faţă îl reproduce pe cel publicat în revista TRANSILVANIA, nr. 1-2, 1993, pp. 178-182)

sursa:http://oranta.wordpress.com/clasicii-nostri/


Andrei Arsenievici Tarkovski (Андре́й Арсе́ньевич Тарко́вский) (n. 4 aprilie 1932 în Zavraje, Rusia (Regiunea Kostroma) - m. 28 decembrie 1986 la Neuilly-sur-Seine, lângă Paris. Este înmormântat la cimitirul ortodox din Sainte-Geneviève-des-Bois, Franţa) a fost un regizor, actor şi scriitor rus. Unul dintre cei mai influenti cineaşti ai erei sovietice şi al întregii istorii a cinematografiei. A jucat un rol pivotal în dezvoltarea cinematografiei moderne prin viziunea sa poetică şi studiul asupra timpului în film (dezvoltat teoretic în cartea sa, Sculpting in Time). Născându-se şi profesând într-un regim opresiv, Tarkovski s-a confruntat cu numeroase piedici de-a lungul carierei sale (care de altfel se limitează la 7 filme şi câteva scurt-metraje - în 27 de ani). Cu toate că Tarkovski nu-şi recunoaşte intenţia, câteva din filmele sale - Andrei Rubliov, Oglinda (film), Călăuza - conţin idei privite cu ostilitate de Uniunea Sovietică.


Tabel cronologic:


  • 1932, 4 aprilie - Se naşte în satul Zavrajîe, raionul Iurieveţ, regiunea Ivanovo (astăzi, raionul Kadîisk, regiunea Kostroma), din părinţii Arseni Aleksandrovici şi Maria Ivanovna Vişniakova. Este botezat la biserica Naşterii Maicii Domnului din localitate, naşi fiind bunica (din partea mamei) Vera Nikolaevna Petrova şi prietenul de familie Lev Vladimirovici Gornung. * 1934, 3 octombrie - Se naşte în Maloiaroslaveţ, regiunea Kaluga cel de-al doilea copil al lui Arseni şi al Mariei, Marina. În decembie familia se mută la Moscova, în apartamentul de pe strada Şipovsk (Şipka) (supranumită „locuinţa din copilărie a lui Andrei").
  • 1935-1936 - Familia îşi petrece verile la ferma lui Pavel P. Gorceakov (lângă satul Ignatievo).
  • 1937 - Tatăl părăseşte familia, pentru a-şi uni viaţa cu Antonia Aleksandrovna Bohonova. Divorţul oficial de Maria Ivanovna se pronunţă abia în 1940.
  • 1936-1939 - Timp de câteva luni pe an, Andrei împreună cu Marina locuiesc la bunica lor la lurieveţ.
  • 1939 - Se înscrie în clasa I-a a şcolii nr. 554 din Moscova şi a şcolii raionale de muzică.
  • 1941, 22 iunie - începe al II-lea război mondial,
august - întreaga familie, împreună cu bunica pleacă în evacuare la Iurieveţ, unde rămân până în primăvara lui 1943. Arseni Tarkovski se înrolează ca voluntar pe front. Luptă în bătăliile de apărare a Moscovei şi pe fronturile al II-lea Baltic şi al Brianskului.
  • 1943, 1944,1945 - Andrei îşi petrece verile în satul literar Peredelkino din împrejurimile Moscovei, unde este vizitat de tatăl său.
  • 1943, decembrie - în urma unei grave răniri, lui Arseni Tarkovski i se amputează piciorul stâng.
  • 1944 - Moare bunica din partea tatălui, Maria Danilovna Tarkovskaia.
  • 1947 - Andrei petrece vara la Maloiaroslaveţ, în familia bunicului din partea mamei, Ivan Ivanovici Vişniakov.
septembrie - Intră la şcoala de arte plastice, noiembrie - Se îmbolnăveşte de tuberculoză. Este internat la spitalul TBC pentru copii din Moscova, unde rămâne până în primăvara lui 1948.
  • 1948, 1949, 1950 - Petrece verile la ţară, în satele Salkovo (lângă Zvenigorod), respectiv Mutovka (lângă Abramţevo) şi Redkino (lângă Vostriakovo).
  • 1951 - Termină şcoala. Este admis la Institutul de Orientalistică din Moscova, secţia Limbă arabă.
  • 1953 - Abandonează studiile, aprilie - Este angajat la Institutul de cercetări geologice Nigrizoloto din Moscova. Pleacă, pentru toată vara, în expediţia din regiunea Turuhansk, bazinul râului Kureika (afluent al Eniseiului).
  • 1954, aprilie - Demisionează de la Nigrizoloto. Este admis la Facultatea de regie din Institutul de Stat pentru Cinematografie (VGIK), clasa regizorului prof. Mihail Ilici Romm.
  • 1956 - Scrie şi regizează o parte din filmul studenţesc Ucigaşii (Ubiiţî) (după o povestire de E. Hemingway), în care interpretează un rol episodic. Celelalte două părţi sunt scrise şi regizate de Maria Beika şi Aleksandr Gordon (viitorul soţ al Marinei Tarkovskaia).
  • 1957, aprilie - Se căsătoreşte cu colega sa de facultate Irma Rauş. vara - împreună cu soţia şi colegul de facultate Vasili Şukşin face practică la Studioul cinematografic din Odessa.
  • 1958 - împreună cu A. Gordon regizează filmul studenţesc Azi nu avem permisie {Segodnia uvolnenia ne budet), în care interpretează un rol episodic. Scurt-metrajul este o comandă a a Redacţiei de tineret a Televiziunii centrale.
  • 1959 - Scrie, împreună cu colegul său Andrei Mihalkov-Koncealovski, prima variantă a scenariului Antarctida, pământ îndepărtat (Antarktida, dalekaia strana).
  • 1960 - Scrie, împreună cu A. Mihalkov-Koncealovski, scenariul lucrării de diplomă, Compresorul şi vioara (Katok i skripka). În aprilie începe turnarea filmului la Studioul Mosfilm.
  • 1961 - Primeşte diploma de absolvire, cu calificativul „excelent", aprilie - Este angajat ca regizor de categoria a III-a
la Mosfilm. iunie - începe lucrul la primul său lung-metraj, Copilăria lui Ivan, pe care îl termină în 1962.
  • 1962, 9 mai - Premiera filmului Copilăria lui Ivan la cinematograful „Ţentralnîi" din Moscova. august - Participă cu Copilăria lui Ivan la Festivalul de la Veneţia, unde obţine Marele premiu „Leul de aur". Călătoreşte cu filmul în India şi în Ceylon. 30 septembrie - I se naşte primul fiu, Arseni. împreună cu A. Koncealovski începe scrierea scenariului la Andrei Rubliov.
  • 1963 - Devine membru al Uniunii Cineaştilor din URSS.
  • 1964, august- Este membru al juriului la Festivalul de film de la Veneţia. Este numit regizor de categoria a II-a la Mosfilm. noiembrie - începe filmările la Andrei Rubliov. Scrie, în colaborare cu A. Koncealovski şi Cinghiz Aitmatov, scenariul la filmul Primul învăţător, în regia lui A. Koncealovski.
  • 1965 - Dramatizează radiofonic nuvela Turnabout de W. Faulkner, în cadrul redacţiei de literatură şi teatru a Radioului Central. Lucrează la Andrei Rubliov. Face cunoştinţă cu viitoarea sa soţie Larisa Pavlovna Kizilova, asistent de regie la Mosfilm.
  • 1966 - Termină filmul Andrei Rubliov. 21 octombrie - Moartea bunicii din partea mamei, Vera Nikolaevna Petrova.
decembrie - Prima prezentare a filmului Andrei Rubliov, la Sala Albă a Uniunii Cineaştilor.
  • 1966, 1967,1968 - Oficialităţile de la Moscova refuză sistematic prezentarea filmului la Cannes şi, în general, difuzarea lui de ecrane, atât în ţară cât şi în străinătate.
  • 1967 - Lucrează, împreună cu scriitorul A. Mişarin, la scenariul filmului Oglinda. Finalizează la Chişinău, împreună cu G. Malarciuk, scenariul filmului Serghei Lazo (regia A. Gordon), unde interpretează un rol secundar. Scrie, împreună cu A. Koncealovski, scenariul filmului Taşkent, oraş al pâinii (r. Şukrat Abbasov) şi cu Artur Makarov scenariul filmului O şansă dintr-o mie (r. Bagrat Oganesian), ambele difuzate în 1968.
  • 1968 - Termină scenariul la Oglinda. octombrie - începe, împreună cu Fr. Gorenstein, lucrul la scenariul filmului Solaris.
  • 1969, mai - Andrei Rubliov este prezentat, în afara concursului, la Cannes, unde primeşte Premiul FIPRESSCI. Din septembrie, rulează cu sălile pline, timp de un an, la patru cinematografe din Paris. Cea de-a doua premieră a filmului, la Dom Kino (Casa Cineaştilor din Moscova).
  • 1970 - începe filmările la Solaris. Iunie - divorţează de Irma Rauş. Se căsătoreşte cu Larisa Kizilova. 8 august - I se naşte cel de-al doilea fiu, Andrei.
  • 1971 - Călătoreşte în Japonia, pentru filmarea unei secvenţe din Solaris. Andrei Rubliov este lansat pe marile ecrane din ţară.
  • 1972 - Ţine cursuri postuniversitare de arta regiei la Goskino. martie - Termină lucrul la Solaris. mai - Călătoreşte cu Solaris la Cannes, unde câştigă Marele premiu al juriului şi la Londra, unde primeşte Premiul pentru cel mai bun film al anului. Este numit regizor de categoria I-a la Mosfilm.
  • 1973 - împreună cu Fr. Gorenstein scrie scenariul Ariel, după povestirea lui A. Beliaev. 2 februarie - Premiera filmului Solaris la cinematograful „Mir" din Moscova. Călăroreşte la „Săptămânile filmului sovietic" din Uruguai şi Argentina, septembrie - începe filmările la Oglinda.
  • 1974 - Termină lucrul la Oglinda. Premiera filmului la Dom Kino.
  • 1975 - Oglinda este prezentat ia trei cinematografe din Moscova. Lucrează la scenariul Hoffmaniana.
  • 1976 - Lucrează cu fraţii Boris şi Arkadi Strugaţki la scenariul filmului Călăuza. decembrie - Pune în scenă, împreună cu Vladimir Sedov, Hamlet de W. Shakespeare (cu Anatoli Soloniţîn, Inna Ciurikova, Mărgărita Terehova), la teatrul Leninskii Komsomol din Moscova. Premiera are loc în 1977.
  • 1977 - Filmează Călăuza. O mare parte a peliculei este distrusă la developare.
  • 1978, aprilie - Suferă un infarct. Reface scenariul şi continuă filmările la Călăuza.
  • 1979 - Termină lucrul la Călăuza. 5 octombie - Moartea mamei, Măria Ivanovna Vişniakova. Este înmormântată la cimitirul Vostriakovski din Moscova.
  • 1980 - Primeşte titlul de Artist al poporului. aprilie - Lucrează în Italia, împreună cu Tonino Guerra, la scenariul filmului Nostalghia. mai - Călăuza este prezentat în afara concursului la Cannes, unde primeşte Premiul criticilor francezi.
  • 1981 - Călătoreşte, cu filmul Călăuza, în Anglia şi în Scoţia.
  • 1982 - Lucrează în Italia la filmul Nostalghia. Realizează, împreună cu Tonino Guerra, documentarul Timpul călătoriei.
  • 1983 - Termină lucrul la Nostalghia. mai - Participă la Cannes cu Nostalghia. Primeşte Marele premiu special al juriului, premiul FIPRESSCI şi Premiul Juriului ecumenic. Pune în scenă opera Boris Godunov de M. Mu-sorgski, la Opera Regală din Londra, noiembrie - începe lucrul la Sacrificiul. Este concediat de la Mosfilm.
  • 1984 - Călătoreşte la Stockholm pentru lucrul la Sacrificiul. 10 iulie - Anunţă oficial, la conferinţa de presă de la Milano, hotărârea sa de a nu se mai întoarce în patrie. Susţine la biserica Saint-James de la Londra Prelegerea despre Apocalipsă. Are o întrevedere cu înalt Preasfinţitul Antoine de Suroj, Mitropolitul Bisericii Ruse din Anglia.
  • 1984-1985 - Locuieşte la Berlin.
  • 1985 - Apare la editura vest-germană Ullstein cartea sa Timpul pecetluit (Die versiegelte Zeit). Filmează în Suedia Sacrificiul. mai -începe filmările exterioare pe insula Gottland. noiembrie - Debutul bolii. Pe 13 decembrie se clarifică diagnosticul: cancer pulmonar.
  • 1986 - Începe tratamentul la un centru de radioterapie din Franţa. 19 ianuarie - Sosesc la Paris fiul său Andrei împreună cu soacra sa, A.S. Egorkina. 9 mai - Premiera filmului Sacrificiul la Stockholm. La Cannes filmul primeşte Marele premiu special al juriului. Premiul este înmânat fiului său. iulie - Este internat la clinica de antroposofie din Eschelbronn (Germania). 16 decembrie - Este internat la clinica oncologică Hartmann din Neilly-sur-Seine (lângă Paris). Noaptea de 28 spre 29 decembrie - Moare în clinica din Neilly-sur-Seine.
  • 1987, 5 ianuarie - Este înmormântat la cimitirul rus din Sainte-Genevieve-des-Bois. Funeraliile au loc la catedrala Sf. Aleksandr Nevski.
  • 1989 - Apare în Germania la editura Ullstein prima ediţie a Jurnalelor sale, sub denumirea Martyrolog. 27 mai - Moare într-un spital moscovit tatăl său, Arseni Tarkovski. După ceremonia civilă la Casa Centrală a Scriitorilor şi cea religioasă la biserica Schimbării la Faţă, este înmormântat la cimitirul din Peredelkino.
  • 1998, 19 ianuarie - Moare la Paris Larisa Tarkovskaia, bolnavă de cancer pulmonar. Este înmormântată alături de soţul ei, la cimitirul din Sainte-Genevieve-des-Bois.
sursa:http://polihronies.blogspot.com/2011/04/andrei-tarkovski1.html

mic... dar filosof


Cand suntem aproape, simtim ca suntem au mult mai bine. Iubirea vorbeste fara cuvinte.

sfaturi pentru ochi...

Ochii sunt peremeabili...
Sunati cu toata dragostea sa-i reparam. Puteti sa-i atingeti cu un sarut sau, pentru cine are nevoie, putem sa-i imprumutam. Insa, numai dragostea poate sa-i repare!


Batalia cu zambete...


Acest este singurul tip de razboi pe care as vrea sa il incepem...

marți, 14 iunie 2011

între cer şi pământ... 2


Icônes miraculeuses de Grèce




KOCOBO / Kosovo


între cer şi pământ...


Credo en Japonais


 In Duminica Rusaliilor,  templul a Sfintei Treimi, este situat între cer şi pământ. 

Unele zile trebuie doar să zboare...


În fapt, nu există drumuri deschise pline de  fericire! Poezia, complicele naufragiat în care  fiecare poem stă pe o coajă de urgenţă ...



În oglindă, lumea  se întâmplă fără plimbări în    nori ca să  găsim rădăcinile în adâncime, altundeva, în cele din urmă... decât în noi.



Sufletul meu ascuns şi diluat în tine se dilată în ecouri şi răspunsuri... In acestă seară mi-e poftă de un toast nesătios în detalii...