Cum îţi sânt gândurile, aşa îţi este şi viaţa - Staretul Tadei de la Manastirea Vitovnita
Cartea despre care o să vă vorbesc intră profund în tainele relaţiei dintre mintea şi sufletul nostru. Apărută la editura Predania în anul 2006, volumul propriu-zis este o antologie de interviuri, predici, “capete de învăţătură” ale Stareţului Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa din Serbia.
Părintele Tadei s-a născut în 1914 într-o familie evlavioasă de ţărani. Pentru că se naşte prematur, la şase luni, va fi un copil bolnăvicios. Mama îi moare la scurt timp după naştere şi va fi crescut de mai multe mame vitrege care manifestau plăcerea sadică de a-l snopi adesea în bătaie. Această perioadă grea Părintele Tadei o rezumă în câteva cuvinte:
“Când eram mic, eram slab şi neputincios. Adesea îmi spuneau acasă: Nu eşti bun de nimic. Uită-te la Miladin (un băiat de vârsta mea) cum îl ajută pe tatăl lui, iar tu mănânci pâine zadarnic.Mă dureau cuvintele acestea. Aproape de casa noastră se afla un copac, şi adesea mă duceam acolo şi mă rugam la Dumnezeu să facă astfel încât să fiu şi eu de folos cu ceva”.
“Când eram mic, eram slab şi neputincios. Adesea îmi spuneau acasă: Nu eşti bun de nimic. Uită-te la Miladin (un băiat de vârsta mea) cum îl ajută pe tatăl lui, iar tu mănânci pâine zadarnic.Mă dureau cuvintele acestea. Aproape de casa noastră se afla un copac, şi adesea mă duceam acolo şi mă rugam la Dumnezeu să facă astfel încât să fiu şi eu de folos cu ceva”.
După ce termină şcoala primară şi Şcoala de Comerţ şi Meserii din Petrovaţ se îmbolnăveşte pe la 15-16 ani de pneumonie. Starea i se agravează pe zi ce trece. Medicii îi mai dau de trăit cinci ani. În faţa sfârşitului său inexorabil tânărul Toma ia decizia să îi slujească lui Dumnezeu în tot acest timp care i-a mai rămas. Mai întâi ajunge la Mănăstirea Gorniak.
“Cel mai însemnat lucru este, cred, pacea inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea. Vălmăşagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu). Mintea noastră, aşadar, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui Dumnezeu Cel Unul. Dacă simţim o dispoziţie prielnică, putem întrerupe tăcerea inimii prin rostirea rugăciunii lui Isus”.
Pe lângă pacea inimii şi rugăciune, Stareţul accentuează pe felul în care stăm în faţa lui Dumnezeu: “Alături de paza liniştii inimii, deprindeţi-vă şi cu chipul în care şedeţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să ai neîncetat în minte faptul că Domnul ne priveşte. Pe El trebuie să-l avem în cuget când ne trezim, când ne culcăm, la muncă, la masă sau când ne plimbăm. Domnul este pretutindenea şi în toate”.
Învăţătura Stareţului vine dintr-o îndelungată experienţă. Părintele Tadei era un om ca noi toţi, măcinat de nelinişte, frică şi întristare. Mărturiseşte despre sine că la începuturile vieţii călugăreşti întristarea îi sfâşia sufletul. “Frica pe care o aveam încă din copilărie mă chinuia iarăşi. Îmi era teamă că atunci când voi îmbătrâni nu voi fi mulţumit de mine, şi nu am putut avea tihnă niciodată”.
Ca “remedii” folosea cântatul la armonică şi introspecţia. “Cel mai adesea îmi luam armonica, mă duceam în singurătate şi cântam. Am iubit dintotdeauna muzica, iar ea mi-a adus mereu mângaiere. Uneori mă întrebam în cuget: “Ce vrei? Ţi-e foame? Ti-e sete? Eşti gol, desculţ, bolnav? Dumnezeu ne-a dat totul, ce mai vrei?” Şi totusi, sufletul meu era mâhnit şi căuta ceva care să-l mângaie, dar nu era nimeni care să-i aducă alinare”.
Ca “remedii” folosea cântatul la armonică şi introspecţia. “Cel mai adesea îmi luam armonica, mă duceam în singurătate şi cântam. Am iubit dintotdeauna muzica, iar ea mi-a adus mereu mângaiere. Uneori mă întrebam în cuget: “Ce vrei? Ţi-e foame? Ti-e sete? Eşti gol, desculţ, bolnav? Dumnezeu ne-a dat totul, ce mai vrei?” Şi totusi, sufletul meu era mâhnit şi căuta ceva care să-l mângaie, dar nu era nimeni care să-i aducă alinare”.
Fiecare dintre noi experimentează continuu neliniştea individuală şi colectivă. Mass-media trăieşte din aceste surse de angoasă pe care ni le induce permanent. Buletinele de ştiri, ziarele, programele TV speculează nevoia de anxietate (creată artificial) pe care fiecare o avem în noi dar pe care nu o conştientizăm. Adevărul acestor rânduri îl trăim toţi şi fiecare dintre noi contribuim mai mult sau mai puţin la el:
“Vedeţi voi înşivă cum în familie făurim înţelegere sau facem dezbinare după cum ne sunt gandurile şi dorinţele. Dacă stăpânul casei este copleşit de griji, gânduri sau de vreo greutate, prin aceasta el pricinuieşte tulburare nu numai lui, ci şi întregii sale familii. Toţi cei ai casei sunt mâhniţi, nu au pace, nici mângâiere.” Soluţia este simplă: “El (bărbatul) ca stăpân al casei, trebuie să răspândească bunătate şi să o împărtăşească tuturor celorlalţi din casă.”
Despre binele sau răul pe care ni-l facem nouă şi apropiaţilor noştri vorbeşte întreaga învăţătură a Avei Tadei. Suntem responsabili de gândurile pe care le întreţinem, iată un adevăr foarte greu de crezut pentru omul postmodern, obişnuit să relativizeze orice. Poate de aceea ne şochează relatarea acestei întâmplări. “Odată m-am mirat de cum doi părinţi credincioşi şi-au ucis fiul prin cugetele lor. Acest singur fiu al lor, copil credincios, din tinereţe crescut în acest duh, era de-a dreptul ca un înger, era de o bunătate neînchipuită.
Odată a venit la el o fată din ţinutul lui să-i ceară ajutorul. Ea era însărcinată cu un bărbat oarecare, iar acum îl ruga pe acest tânăr s-o ia în căsătorie, căci părinţii şi fraţii ei sunt aspri şi dacă afla că e însărcinată, nu-i rămânea altceva de făcut decât să se omoare. El a încuviinţat să iscălească un astfel de contract de căsătorie, iar după ce se naşte copilul şi va începe să meargă, îndată băiatul va merge pe calea lui, iar fata pe a ei. Cum asta se întâmpla într-un sat mic, totul s-a aflat de îndată, iar mama lui nu a putut sa îndure cele întâmplate, deşi tatăl spunea că este vorba de viaţa fiului lor şi nu a ei, dar aceasta nici nu voia să audă. “Nu vreau să-l mai văd viu”, obişnuia să spună. Aşa s-a şi întâmplat. În timp ce conducea o motocicletă, fiul lor a avut un accident, împreună cu un prieten. După ce s-a întâmplat aceasta, mama a venit la mine tristă şi mâhnită, iar eu i-am spus: “Tu ţi-ai omorât singurul fiu. Vezi cât de puternice sunt gândurile tale? Ai zis că nu mai vrei să-l vezi viu, şi asta s-a şi întâmplat.”
La începutul articolului am spus că volumul “Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viata” este o carte de psihoterapie ortodoxă. Argumentul pe care îl invoc este următorul.
Învăţătura Stareţului Tadei se întâlneşte cu tezele terapiei cognitive, un curent psihoterapeutic aflat în vogă în Occident.
Pornind de la ideea că între evenimentele pe care le trăim şi emoţiile pe care le simţim se interpun propriile noastre idei despre acele evenimente, psihoterapia cognitivă dezvoltă o serie de metode prin care pacientul este învăţat să îşi conştientizeze gândurile şi să înlocuiască gândurile negative cu gânduri pozitive. În rezumat, adepţii psihoterapiei cognitiv-comportamentale susţin că ” tulburările de dispoziţie sunt provocate de un limbaj interior nerealist şi descurajant. Există stereotipuri de distorsiuni ale raţionamentului. Învăţând să le recunoaştem, vom reuşi să ne aşezăm ideile la locul lor şi să regăsim echilibrul just al emoţiilor noastre” (Philippe Brinster- Terapia cognitivă, editura Teora, 1999, p. 17).
Terapeutul îl învaţă pe pacient cum să pornească la o adevărată “vânătoare de distorsiuni”.
Deformarea reprezentării mentale a realităţii se cristalizează în câteva tipuri recognoscibile:
1. Radicalizarea- când vedem lucrurile în alb sau în negru;
2. Suprageneralizarea- când generalizăm o situaţie particulară (limbajul nostru ne trădează, de obicei, prin folosirea cuvintelor ultimative “niciodată” sau “totdeauna”;
3. Deformarea selectivă- când reţinem doar aspectele negative dintr-o întâmplare, ignorând sau minimalizând părţile ei pozitive;
4. Autodeprecierea;
5. Inferenţa- când pretindem că anticipăm gândurile altora, viitorul sau ne lansăm în aprecieri pripite;
6. Emotivitatea- când ne proiectăm stările sufleteşti asupra realităţii;
7. Prezenţa lui “ar trebui”: când îi cerem realităţii să respecte nişte cadre fixe, nişte norme bine definite;
8. Etichetarea: când etichetăm o persoană plecând de la comportamentul ei;
9. Personalizarea: când punem în cârca unei singure persoane întreaga responsabilitate pentru o problemă.
Dincolo de asemănările dintre psihoterapie şi duhovnicie, întâlnim, desigur, mult mai multe diferenţe. Prihoterapiile în genere nu fac decât să înbunătăţească mecanismul psihic al omului fără să îi propună un sens existenţial. De aceea logoterapia lui Viktor Frankl a găsit ecouri entuziaste în rândul creştinilor. În afara nevrozelor psihogene, Frankl a identificat o nouă categorie de nevroze: nevrozele noogene, determinate de sentimentul zădărniciei existenţei. De pildă, un om poate ieşi dintr-un episod depresiv major dacă descoperă în sufletul său un scop pentru care să trăiască.
Am putea concluziona că pentru un creştin îmbisericit stările sufleteşti negative sunt evitate printr-o metodă foarte folositoare: simţind continuu prezenţa lui Dumnezeu.
Stareţul Tadei spune aşa: “Dacă sufletul iubeşte sincer rugăciunea, nu se mai poate despărţi de Părintele său. Este neîncetat cu El, mereu în prezenţa Sa- fie că vorbeşte cu oamenii, fie că este la muncă, la serviciu. Este neîncetat cu El şi se mişcă în prezenţa Sa, precum îngerii şi sfinţii. Iată, aceasta este arvuna Împărăţiei Cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Un astfel de suflet s-a obişnuit cu viaţa cerească, şi trece din această viaţă, a multelor chinuri şi osteneli, la bucuria cea veşnică a fericirilor, ca unul ce este curăţit încă de aici”.
O învăţătură identică găsim la Părintele Arsenie Papacioc. Omul citadin, asaltat permanent de stimuli vizuali şi auditivi, foarte greu reuşeşte să rostească pe parcursul unei zile, “Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Să te mişti permanent în prezenţa Domnului, iată o metodă pe care mi se pare că El însuşi ne-a trimis-o prin Cuviosul Tadei în timpul pe care îl trăim. Şi pentru că o terapie costă timp, bani şi nu oferă un răspuns la întrebarea “care este scopul vieţii mele?” consider că învăţătura Stareţului Tadei este o cale mai bună, care poate fi urmată de fiecare dintre noi.
PS.
Multumesc Ancăi pentru ca mi-a atras atentia ca a aparut acest filmulet. Cartea am citit-o acum cativa ani si m-a impresionat! Textul l-am preluat de pe blogul lui Ciprian Vocilă, pentru ca prezentarea sa este foarte buna!!!
http://calindragan.wordpress.com/2010/03/18/ciprian-voicila-invatatura-staretului-tadei-pentru-omul-zilelor-noastre/
…Trebuie să te linişteşti. Nu mai lua peste măsură asupra ta grijile lumii acesteia, ci păzeşte-ţi pacea şi vieţuieşte cu Dumnezeu. Să le lăsăm pe toate în grija Domnului.
…Trebuie să te linişteşti. Nu mai lua peste măsură asupra ta grijile lumii acesteia, ci păzeşte-ţi pacea şi vieţuieşte cu Dumnezeu. Să le lăsăm pe toate în grija Domnului.
- Cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu?
- Lui Dumnezeu trebuie să ne rugăm precum părintele Ioan din Kronstadt. El citea rugăciunile cu luare aminte, iar la unele cuvinte simţea cum inima i se încălzea şi în suflet i se revărsa pace şi bucurie, iar apoi se ruga cu simţire. Cuvintele rugăciunii trebuie rostite având credinţa că Domnul vă priveşte şi vă ascultă. Iar dacă în timpul rugăciunii se iveşte ceva în inimă, “prindeţi-l”, şi vă ţineţi de rugăciune – “staţi” în ea.
- Cel mai însemnat lucru este, cred, paza păcii inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea. Vălmăşagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu). Mintea noastră, dar, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui Dumnezeu Cel Unul.
Dacă simţim o dispoziţie prielnică, putem întrerupe tăcerea inimii prin rostirea rugăciunii lui Iisus. La începuturi, ea suna aşa: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine! Cu timpul, monahii au scurtat-o, şi astăzi ea sună astfel: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine! Dacă putem, să rostim rugăciunea lui Iisus cu simţire. Dacă însă nu putem, să încercăm să cădem cu inima la Domnul aşa cum ştim şi ne-am deprins, să ne mulţumim cu tăcere înaintea lui. Dacă nu avem duhovnici iscusiţi care să ne călăuzească, este primejdios să te sileşti să rosteşti rugăciunea lăuntrică.
- Eram încă frate, foarte tânăr, când am început. Părintele Ambrosie mi-a spus: Orice faci, să rosteşti neîntrerupt în lăuntrul tău: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine! Eram copil şi făceam ascultare de părintele din toată inima. Îi mărturiseam în fiecare zi părintelui meu duhovnic cele ce se întâmplau în lăuntru-mi, în suflet, iar el mă povăţuia ce să fac. După o vreme, am început să simt cum o dată cu aerul pe care-l respiram “intra” şi rugăciunea în inimă. Cu timpul, rugăciunea a început să se săvârşească singură în inimă.
Alături de paza liniştii inimii, deprindeţi-vă şi cu chipul în care şedeţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă: să ai neîncetat în minte că Domnul ne priveşte. Pe El trebuie să-L avem în cuget când ne trezim, când ne culcăm, la muncă, la masă sau când ne plimbăm. Domnul este pretutindeni şi în toate.
- Dar acest lucru nu este ceva deosebit. Părtăşia cu Dumnezeu este o stare firească a sufletului. Omul este făcut pentru o astfel de viaţă. Păcatul l-a îndepărtat pe om de această viaţă şi de aceea el trebuie să o recâştige. În fapt, noi ne ostenim să ajungem la o stare firească, sănătoasă.
Nu trebuie propovăduit cu mintea, ci cu inima. Numai ceea ce vine din inimă atinge inima celuilalt. Să nu atacaţi niciodată, nu fiţi potrivnici nimănui. Dacă cel ce propovăduieşte vrea să-i ferească pe oameni de vreun rău, să o facă cu blândeţe, smerenie şi mare frică de Dumnezeu.
Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti în noi, căci de vom pierde Împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru nu ne vom mântui nici noi şi nici semenii noştri. Cel ce poartă în lăuntrul său Împărăţia lui Dumnezeu, acela o va împărtăşi în chip nevăzut şi celorlalţi. Oamenii vor fi atraşi de pacea şi căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi şi, treptat, atmosfera cerurilor va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să vorbim oamenilor despre asta – cerul va izvorî din noi şi în tăcere, sau vorbim despre cele mai obişnuite lucruri – acesta străluceşte din noi chiar şi fără să ne dăm seama de asta.
Sufletul care a căzut în cercul vălmăşagului gândurilor, în atmosfera iadului, sau care doar s’a atins de ea, încearcă chinuri drăceşti. De pildă, citim ziarele sau ne plimbăm pe străzi şi apoi, dintr’odată, simţim că s’a tulburat ceva înlăuntru, în sufletul nostru, simţim un gol, o mâhnire. Aceasta se întâmplă din pricină că, citind diferite lucruri, am pierdut concentrarea, mintea adunată, ne-am împrăştiat, şi atmosfera iadului “se pogoară” (părintele Tadei întrebuinţa des acest cuvânt) asupra noastră.
- Cei smeriţi socotesc orice om mai presus decât ei – şi nu numai pe om, ci şi toată făptura.
- Cum putem socoti o făptură mai presus de noi, dacă Dumnezeu ne-a înzestrat cu gândire, ne-a numit fii ai Săi?
- Dacă veţi pune mâna pe inimă şi veţi fi sinceri cu voi înşivă, veţi înţelege că sânteţi mai mici decât multe făpturi. Luaţi aminte la albină, cum se zoreşte şi trudeşte. Se dăruieşte fără cruţare şi fără oprelişti. Albina trăieşte, cu totul, o lună şi o jumătate de zi, şi adesea piere muncind, pe câmp, şi nu se mai întoarce la stupul ei. Şi cât se gândeşte omul la sine şi cât îşi plânge de milă. Sau priviţi furnica, cum nu osteneşte să poarte neîncetat ceva. Iar atunci când îi cade sarcina, o ridică şi îşi continuă munca cu răbdare. Iar noi, dacă nu apucăm imediat ceva în mâini, ne luăm degrabă mâinile de pe acel lucru.
Întreaga viaţă m’a chinuit gândul: Care este rostul vieţii?, m’am întrebat unde duce această viaţă. Să fie oare spre bogăţia materială pe care omul se trudeşte atât să o agonisească, să mănânce şi să bea, oare asta să fie totul? Slavă lui Dumnezeu, în viaţa Sfântului Serafim din Sarov, sfântul ne lămureşte că ţelul vieţii este întoarcerea în braţele Tatălui nostru Ceresc, ca noi oamenii, aici pe pământ, călăuziţi de Duhul Sfânt, să fim asemenea îngerilor din ceruri.
Inima noastră tânjeşte după Dumnezeu, dar prin gânduri ne împotrivim lui. Satana crede şi se cutremură, dar se împotriveşte. Asemenea şi necredinciosul: nu este necredincios, ci potrivnic. Aşadar, inima noastră tinde spre Dumnezeu, dar noi ne împotrivim lui. Împotrivirea noastră nu-L va vătăma pe Dumnezeu, căci El este Atotputernic, ci pe noi înşine ne va vătăma.
Gândurile, starea lăuntrică, dorinţele ne conduc viaţa. Precum ne sânt gândurile cu care ne îndeletnicim, aşa ne este şi viaţa. Dacă avem gânduri de pace, linişte, dragoste deplină, bunătate, virtute, curăţie, atunci şi în noi va fi pace, căci toate gândurile de pace aduc pace lăuntrică, ce răzbate din noi, căci gândurile ne sânt pline de pace, linişte, dragoste desăvârşită şi bunătate. Dacă purtăm în noi gânduri rele, diavoleşti, atunci se nimiceşte şi pacea noastră lăuntrică.
Sfinţii Părinţi spun despre gânduri: Orice gând care năruieşte pacea şi gândurile ce nu ne dau pace, acestea toate sânt de la diavol şi trebuie să le respingem şi să nu le primim. Trebuie să ne ostenim pentru binele nostru, ca să se întărească în noi pacea, bucuria, dragostea dumnezeiască. Părintele nostru Cel Ceresc vrea ca fiii Săi să aibă trăsăturile lui Cele dumnezeieşti, până ce noi vom fi plini de dragoste, pace, mângâierea bucuriei, adevăr, virtute. Domnul şi noi toţi dorim să fim blânzi şi smeriţi, căci din sufletul blând şi smerit izvorăşte virtute şi bunătate. Un astfel suflet, şi atunci când tace, răspândeşte întotdeauna valuri de linişte, pace, pline de dragoste şi bunătate. Un asemenea suflet nu se simte rănit când este ocărât sau certat – puteţi chiar să îl loviţi, iar lui îi va fi milă de voi pentru că îl chinuiţi atât de mult. Astfel de oameni sânt puţini pe pământ, dar pentru ei soarele străluceşte şi Dumnezeu ne binecuvântează să trăim, să avem toate cele de trebuinţă vieţii noastre. Trebuie să ne schimbăm cugetul.
Sfântul Isaac Sirul este un psiholog inegalabil între Sfinţii Părinţi. În scrierile sale stă scris: “Omule, să nu dai pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Să-ţi păzeşti cu orice preţ pacea lăuntrică. Împacă-te cu tine însuţi, şi atunci se vor împăca şi cerurile şi pământul cu tine.”
Sfinţii Părinţi spun: Ceea ce credinţa doreşte, Dumnezeu făptuieşte, dar plinătatea vieţii creştine este desăvârşita smerenia. Chiar unul dintre prorocii Legii Vechi spune: “Numai asupra celui blând şi smerit cu inima voi privi.”
Iată de ce trebuie să ne rugăm, să ne rugăm din inimă şi să tânjim din inimă după Dumnezeu, şi atunci Domnul ne va da harul Său şi pretutindeni vom simţi starea îngerilor şi a sfinţilor, şi nimeni nu vă va mai putea vătăma. Iubiţi-i pe toţi şi veţi avea pace şi bucurie nespusă, de negrăit în cuvinte. Vă doresc tot ce e mai frumos, pace şi bucurie de la Domnul.
