Sufletul... spre senina curatire...

"Va veni vremea ca oamenii să înnebunească si când vor vedea pe cineva că nu înnebuneste se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor." (avva Antonie - Patericul)

Părintele Rafail Noica s-a născut în anul 1942. În familie, ca singurul fiu al lui Constantin Noica primeşte o educaţie creştină sumară, practicarea credinţei reducîndu-se doar la mersul la biserică de Paşti pentru a aprinde o lumânare.

La vârsta de 13 ani pleacă împreună cu mama sa (care era englezoaică) şi cu sora lui în Anglia, cu scopul primirii unei educaţii mai alese. Vârsta căutărilor se manifestă şi în latura spirituală. La început merge la anglicani însă "atmosfera era foarte sărăcăcioasă, foarte rece, plicticoasă chiar. Nu în sensul că te-ar apuca căscatul în biserică, ci în sensul că nu te hrănea cu nimic" . Trece apoi pe la penticostali, congregaţionalişti, Armata Salvării etc.; cel mai mult rămâne în cadrul comunităţii baptiste (un an şi jumătate). În protestantism se poticneşte în special în textele scripturistice referitoare la Sfânta Împărtăşanie şi, într-o zi, simte "ca o lumină în sufletul meu gândul de a mă întoarce la Ortodoxie". 

Providenţial îl întâlneşte pe părintele Sofronie, povăţuitorul duhovnicesc al mănăstirii ortodoxe din Essex, care îl sfătuieşte să-şi termine studiile.

Revenirea la Ortodoxie s-a întâmplat în anul 1961, iar în anul 1965 părintele Rafail este tuns în monahism la mănăstirea Essex de către părintele Sofronie, călugăria fiind " răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie" . Pribegiile protestante le socoteşte ca pe o lucrare a lui Dumnezeu cu el pentru că "dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut niciodată să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei" ^\.

Se întoarce în România în 1993 după 38 de ani, "aidoma slăbănogului din Evanghelie" , pentru o scurtă vizită , şi se stabileşte, în acelaşi an 1993, într-o sihăstrie izolată din Munţii Apuseni.

Ne balbaim tot mai vlaguiti fara sa ne odihnim de tragica noastra impostura... de a ramane straini de propriul suflet.