Ce grea e lupta cu nimicul...

Mereu prezente în forma materiei, simţurile intră de atâtea ori în contradicţie cu judecăţile mele. Într-o lume orizontală, percep existenţa fără perspectivă. Viaţa se reduce la clasificări. În faţa realităţii, transform stările în semne pe hârtie.

Timpul, iata grija umanităţii... Mi-e dor de frumos în existenţă. Este o iluzie sinele interpretat doar ca funcţie socială. E iraţional şi absurd să ating doar o finalitate socială.

Ce pasiune mi-ar da strădania să continui, şi să sper că timpul va naşte un rost pentru mine?

Sângele mi se tulbură la tremurul primei frunze. Pe drumul meu anii tot trec. Nocturna putere a dragostei n-aduce alinare. Vântul privirilor mi-apasă cu repeziciune sufletul. Lângă geam scriu si mă întreb, e un portret sau o improvizaţie această scriere?

Ce grea e lupta cu nimicul. Aduc farmec vieţii tocmai printr-o existenţă ireconciliabilă cu realitatea.

Pe fondul însingurării totale şi al izolării nu reuşesc să depăşesc oroarea lipsei de prieteni, a luptei surde din mine. Nu sunt un personaj de roman. 

"

…închid ochii şi îmi las capul pe spate, ... aveam douăzeci de ani. Nişte colege de şcoală plănuiau să meargă la o slujbă care se ţinea la ora douasprezece noaptea la o mănăstire din afara oraşului. Unele dintre ele mai fuseseră şi povesteau despre o tânără posedată. Asta mi-a atras atenţia. Eu nu credeam.

În săptămâna aceea am ajuns în jurul orelor douăzeci şi două la biserică. Toamna frumoasă şi adierea frunzelor împlinite mă liniştea. Era lume puţină.
   

- Uite fata aceea despre care ţi-am spus. 

Privesc spre o adolescentă normală cel puţin acum. Nimic nu îmi sugerează ceva neobişnuit la ea. Aproape de miezul nopţii curtea mănăstirii deveni neîncăpătoare. Îmbulzeală, aglomeraţie, mă pierd de grupul meu. Slujba stă să înceapă. 

Eram foarte dezamăgit că o pierdusem din ochi pe fată, de fapt pentru ea venisem ca la un spectacol. Mă simţeam oarecum vinovat pentru asta. Îmi dădeam seama, că Dumnezeu trebuie să ştie gândul meu. Deodată lumea se aşeză în genunghi, cu capetele plecate, nu mai puteam căuta cu privirea pe nimeni. 

Dezamăgit, simţeam că venisem degeaba. De fapt ar fi trebuit să vin pentru rugăciune. Părintele dă binecuvântarea şi corul răspunde. Slujba începe. Simt o mână care mă apucă de braţ. Întorc capul şi văd... persoana pentru care venisem. Nu am înţeles niciodată cum în aceea îmbulzeală m-am pomenit lângă ea. 

Am urmărit-o cu atenţie dar şi cu discreţie. Vocifera cu o voce groasă şi masculină, prea puternică pentru firea ei. Dădea ochii peste cap şi se zbătea foarte des. Mama ei o ţinea fiindcă era foarte agitată şi se ruga pentru ea. Mi-am dat seamă că mi se face frică. 

- Nu trebuie să fii atent la ce spune un om demonizat fiindcă divolul este un mincinos. Să cauţi rugăciunea smerită şi curată la Dumnezeu, mi-a spus un preot.

- Dar ei sunt păcătoşi?

- Cei posedaţi, prin slujbele care se fac asupra lor ajung să fie curăţiţi. Chinurile pe care le îndură în timpul vieţii, unii dintre ei îl văd pe vrăşmaşul, aceste chinuri ale iadului din timpul vieţii le vor mântui sufletele agitate. Cu toţii sunt conştienţi de situaţia lor. Unii îi văd pe demoni şi se spune că sunt atât de urâţi, că dacă oamenii i-ar vedea cum înconjoară văzduhul am pieri pe loc de urâciunea lor fără margini. 

Eram încă sceptic pe atunci, dar fenomenul mi se părea demn de o cercetare. Vroiam să îi dau atenţie pe viitor. Oricum, simţeam o imensă durere şi compasine pentru fata aceea. Nu înţelegeam ce se întâmplă.

În jurul orei două noaptea slujba se încheie. Oamenii plecară, care cu maşinile care la culcare prin dormitoare. Colegele au întins câteva pături în curtea mănăstirii, pe iarbă. Am vrut să mă culc într-un dormitor al mănăstirii, dar când am intrat în cameră mirosul greu m-a izbit cu putere. M-am întors în curte şi mi-am făcut loc lângă ele pe pătură. Fiind destul de frig nu puteam dormi. Priveam spre stele, un cer negru, uluitor de frumos. Perfecţiunea lui mi se părea ireală. Stăteam întins pe iarbă cu faţa în sus. Mi-era destul de frig. Spre dimineaţă, în jurul orei patru, veni un bătrân căruia îi facem loc lângă noi. Omul ne aduse multă viaţă prin poveştile sale.

- În mănăstirea asta este un preot bătrân văzător cu duhul singurul din părţile noastre care mai are puterea asta, părintele Teofan. Simţeam că trebuie să îl caut pe acest preot, să vorbesc cu el.

Peste câteva zile, într-o dimineaţă în jurul orei zece, mă aflam în mănăstire şi căutam un preot al cărui nume nu îl mai ştiam. L-am găsit foarte uşor căci, oamenii şi-au dat seama pe cine căutam. Am urcat nişte trepte de piatră reci, maronii, cu tentă uşor verzuie. Am sunat la o uşă şi am întrebat de părintele Teofan. 

Un om bătrân cu barbă albă, cu o privire liniştită, peste şaptezeci de ani, mi-a apărut în prag. Am stat cam o oră cu dânsul de vorbă. 
 

- Tu în şcoală ai putut să înveţi şi să le demonstrezi celorlalţi valoarea ta. Dar când vei începe să munceşti vei vedea că patronii nu vor avea răbdare cu tine. În şcoală te-ai simţit apreciat şi valoros, pentru că ei erau interesaţi de ceea ce înveţi tu. Dar în lume, să te aştepţi la multe răutăţi de la ceilalţi. Până să apuci să le demonstrezi tu care este valoarea ta, ei vor găsi pe altul care se prezintă mai bine decât tine. 
  

A stat cam o oră de vorbă cu mine. La plecare, mi-a dat o binecuvântare lovindu-mi capul cu pumnul făcâmdu-mă să mă simt ca în vechile romane ruseşti. Avea o tehnică de lovire, îţi golea pe loc capul de gândurile apăsătoare. Făcea o curăţenie şi o purificare totodată. Simţeam un clopot întregul cap, o apă tulbure ce se limpezeşte treptat. De fiecare dată mă întorceam la acest preot ca la ultima salvare şi mereu plecam de la el vindecat.

- Şi eu am fost ca tine. Când s-a terminat armata, abia aşteptam să ajung acasă, după sute de km de mers pe jos, tata m-a întrebat: “la ce ai venit acasă”? Şi de atunci sunt la mănăstirea asta. Apoi o femeie din sat s-a dus acasă la tata şi l-a întrebat de mine, să mă însor cu ea. M-au căutat pe urmă la mănăstire şi ea şi tata, dar nu am vrut să mă întorc în lume…

Mi-amintesc că încercasem să văd dacă rezist să stau într-o mănăstire. Cam două săptămâni am rămas. M-am dus pe la părintele.

- Văd că vii de la mănăstirea cutare... de la părintele cutare... Mi se părea normal ca părintele Teofan să îmi spună asemenea lucruri. Nu era nici prima şi nici ultima dată când mă aflam în situaţia asta. De altfel, trecusem de perioada de uluire.

- Ce să fac părinte să mă duc la o mănăstire?

- Poţi să mergi, dar eu nu spun să te faci călugăr şi pe urmă să vii la mine, că eu te-am trimis la mănăstire. Ai putea să te retragi departe de lume şi să te rogi pentru păcatele tale. Dacă vei găsi o fată cu suflet care să te înţeleagă ai putea să te căsătoreşti. Trebuie să găseşti pe cineva care să înţeleagă valoarea ta. 

Când am ieşit de la părintele, în curtea mănăstirii, m-am întâlnit cu un coleg.

- Aşteaptă-mă să mă duc să vorbesc şi eu cu părintele. Când s-a întors, părea puţin încurcat şi nedumerit. Avea o privire uşor confuză. 

 - Ce s-a întâmplat, ai vorbit cu părintele?

- Am fost şi mi-a zis să mă grăbesc că mă aşteaptă Costin...

- Ţi-a zis el asta?

- Da.

Nu înţelegeam de unde ştia că prietenii imi spuneau asa, fiindcă acesta nu era numele meu de botez, cu care mă recomandasem părintelui.

La un moment dat, prin facultate, colegii de cameră ne-am hotărât să mergem fiecare la părintele şi să povestim ce ne va spune. Seara când ne adunam în cameră auzeam o nouă poveste.

- M-a întrebat, te bucuri? Să nu te bucuri că ai luat notă mare la examen. Te aşteaptă şi altele şi să continui să învăţi. Fiecare era uimit de ceva.

Vine rândul celui din urmă dintre noi. Ăsta se întoarce cam tăcut.

- Hei de ce taci, ce ţi-a zis?

- Mi-a spus.... să nu mai vorbim despre el în cameră.

Peste ani de zile, după ce aveam să mă operez la ochi, m-am dus pe la părintele:

- Şi eu am fost la doctorul Chisalita, fără să apuc eu să îi spun nimic.

Altă dată, părintele fusese internat într-un spital la recuperare datorită condiţiilor dure în care a trăit, la mănăstire totul era zidit din piatră, un curent rece trecea mereu prin altar.

La spital, îmbrăcat în pijama părea un bătrânel din altă lume. L-am întrebat :

- Părinte de unde ştiţi dumneavoastră lucrurile astea?

- Eu nu ştiu nimic. Îmi spune mereu cineva la ureche că tu faci asta şi asta...

- Părinte să scriu, nu este rău?

- Scrie că mereu este nevoie ca cineva să îi înveţe pe ceilalţi. 

De fiecare dată când mergeam la mănăstire aveam o singură strângere de inimă: oare părintele mai trăieşte?

Peste mulţi ani, plecasem într-o excursie la o mănăstire. În autocar cu noi erau şi nişte măicuţe care îl cunoşteau pe părinte. Mi-au spus că mai trăieşte dar că este foarte bolnav. În ultimul an nu primise pe nimeni. 


Îl îngrijea la chilie o femeie. Îmi făcea bine să vorbesc despre el. La sjujba de la miezul nopţii o femieie îmi atrase atenţia politicos că începusem să sforăi şi călugării ar putea să mă certe. A doua zi fiind mulţi, mâncam în trei serii. Nu ştiu cum m-am nimerit lângă aceeaşi femeie, pe care nu o recunoscusem. Nu prea s-a atins de mâncare fiind cam supărată, aşa că mi-a dat mie porţia ei. 


Tocmai în ziua aceea, aflasem că printele Teofan a plecat la Domnul. Era sâmbătă. Marţi urma să fie înmormântat. Am ajuns la mormântul lui după ce se treminase slujba. Mirosea a mir peste tot. Învârtindu-mă prin curtea bisericii, am dat de… femeia pe care o întâlnisem la mănăstire şi abea acum am recunoscut-o.

- Am fost femeia de casă a părintelui, lacrima ea. L-am îngrijit în ultimul an. Mi-a spus că va muri şi de aceea venisem la mănăstirea… la care ne-am întâlnit. Nu puteam suporta durerea.

Am mers în chilia lui. Erau mulţi tineri cu toţii îl cunoşteau.

- Oare o să îl visăm, am întrebat?

- Când am fost în armată, tare mult îmi doream să-l visez, îşi amintea trist un tânăr, dar primul lucru când am venit la părinte mi-a spus că nu este bine să îl visez. 

După ce îl întâlnisem prima dată mă chinuise un singur gând, oare voi afla când îi va fi sfârşitul? Nu vroiam să vin la manastire, să întreb de el şi să mi se spună ca murise de mult. Îl vizitam rar o dată pe an, sau chiar la doi trei ani şi de ficare dată urcasem dealul cu inima strânsă. Printele îmi împinise dorinţa.