Un om mergea pe malul marii dupa o furtuna. O multime de stele de mare fusesera aruncate pe nisip, astfel incat nisipul era plin de ele. Si omul a vazut un baiat, care lua aceste stele si le arunca inapoi, in mare. Trecatorul l-a intrebat pe baiat: “De ce faci acest lucru?” El i-a raspuns : “Daca aceste stele nu vor fi ridicate si aruncate inapoi in mare, ele se vor vesteji si vor muri”. Trecatorul a obiectat: “Uita-te cat de multe sunt, nu vei putea schimba nimic, nu vei reusi sa le arunci pe toate inapoi, in mare”.Atunci baiatul a ridicat o alta stea, s-a uitat la ea, a aruncat-o in mare si a spus:
“Poate ca nu voi putea schimba ceva pentru toate, dar pentru acesta stea am schimbat foarte multe”- pag 81
O carte vie nu este o carte de cuvinte... ci poate fi o carte prin care traiesti... si nu vorbesti... o recomand am dat doar 8 lei... abea are 100 de pagini... e o placheta, nu vreau sa spun mai mult... M-as bucura sa imi semnalati cum ati simtit aceasta carte?
Martiriul unui apologet al ortodoxiei.Pr. Daniil Sâsoev Iurii Maximov, Ed. Sophia, 2010
Lumina de pe chipul lui... Acest om si-a construit o casa in ceruri... din cersit...
Sa luam aminte la fata lui senina...
Mai sunt sfinti printre noi...
... incercati sa va uitati in ochii lui... lumina din sufletul lui...
In reportajul de mai jos se arata cum acest batran nevoias are cele mai importante donatii oferite Catedralei Alexander Nevsky, in timpul unui an daruind peste 20 000 de euro.
Batranul Dobri Dobrev...ctitor al Catedralei Alexander Nevsky
Istoria lui pare a fi desprinsa din Vietile Sfintilor.
Are 96 de ani si este cunoscut de locuitorii Sofiei pentru simplitatea si intelepciunea sa. Poate fi vazut in fata bisericilor Sfantul Alexandru Nevsky si Sfantul Metodie si Chiril purtand cu sine cutia de metal in care trecatorii adauga "milosteniile" lor.
El daruieste insa banii primiti, manastirilor, bisericilor si oamenilor saraci.
Batranul Dobri Dobrev, ctitor al Catedralei Alexander Nevsky.
Să strângă un cerșetor 20.000 de euro și să-i dea spre ctitorie....
Nu credeam că un cerşetor poate deveni ctitor, dar ce nu-i posibil la oameni,e posibil la Dumnezeu.
Desigur ca Dumnezeu a observat aceasta nevoie de afectiune a lui Adam. Omul era singur in gradina. Domnul l-a vazut acolo, stand pe un bustean si desenand cu degetul cercuri pe nisip.Umereste cu atentie scena si zice : "Nu este bine ca omul sa fie singur!"
Oare ne dam noi seama, ca Adam avea o relatie directa cu Dumnezeu? Ne gandim ca vorbea cu El in racoarea zilei? Ne putem imagina un om care sa aiba o relatie atat de personala cu Dumnezeu si totusi sa nu fie multumit? Adam tanjea dupa compania unei fiinte umane. Iata cat de adanca este aceasta nevoie!
Dumnezeu a creat-o pe Eva! A facut-o pentru a se potrivi cu el din punct de vedere psihic si emotional. A creat-o atat pentru a implini nevoile lui cat si pentru ca Adam sa-i implineasca nevoile ei. Casnicia a fost creata pentru a realiza acest lucru. Dar, de cele mai multe ori, ea nu implineste aceasta nevoie... Astfel se ridica intrebarea foarte interesanta: de ce? De ce nu reuseste casnicia sa realizeze intentia lui Dumnezeu? De ce nu implineste aceasta nevoie de identitate si companie?
Am sa va povestesc acum despre un baietel care la varsta de 5 ani a ramas cu nesansa de a vedea cu un singur ochi... Toti ceilalti copii erau mai fericiti... mai voiosi, toti se jucau mai bine. Ca urmare, el era exclus, pur si simplu din jocurile lor. Ei il tolerau prin preajma insa nu il lasau sa participe la activitatile lor. Imaginati-va un copil care abia incepea sa se bucure de viata si nu stia macar sa citeasca, experimentand la varsta sa, aceasta respingere sociala care il raneste si-i provoaca durere.
Intr-o zi a venit spre casa, alergand dinspre terenul de joaca. A dat buzna in casa si a strigat mamei ca vrea bomboane. Aceasta i-a dat una, insa cand a vazut ca cere mai multe si-a dat seama ca micutul pune ceva la cale... asa ca mama i-a facut pe plac.
In acel moment, baietelul a alergat cu bomboanele in mana pe alee si a intrat pe teren unde copiii alergau si se jucau. A ramas acolo cu bomboanele in mana.. apoi le-a ridicat. Nu a scos nici un cuvant, nici un strigat. Tinea doar acele bomboane in vazul copiilor.. dar nimeni nu l-a vazut. Statea acolo, incercand sa le cumpere afectiunea, acceptarea, dragostea.
Le-a tinut mult timp asa. In cele din urma, unul dintre copii care se jucau le-a strigat celorlalti: "Hei, veniti aici!" Toti s-au intors si au fugit spre baietel. Cand au ajuns, i-au smuls bomboanele din mana, fara sa-i spuna nimic. Apoi au plecat si l-au lasat acolo singur. El a ramas cu mainile in buzunare, fara bomboane si fara acceptare.
Intelegeti..., le-a daruit ceea ce avea mai bun, straduindu-se, fara succces, sa fie acceptat in mijolcul lor.
Cati oameni oare dau tot ce au mai bun au parte in schimb, de aceeasi reactie?
Dar nu doar copiii tanjesc dupa aceasta legatura emotionala cu alte persoane...
Cum poti construi o relatie care sa dureze intreaga viata, intr-o lume a relatiilor si a despartirilor rapide?
Cum poti dezvolta atasament emotional, fara a merge totusi prea departe?
Cum sa dureze o dragoste intreaga viata... vreau sa vorbesc despre cei mai obisnuiti factori care distrug relatiile, casniciile. Simplu... majoritatea oamenilor incepem gresit relatia maritala. Nu este trist ca multi dintre noi trecem prin agoniile divorturilor?
Cati reusim sa atingem intimitatea in casnicie? Aceasta intimitate care inseamna comunicare de la inima la inima, de la suflet la suflet, prin care nevoile ne sunt implinite... In adancul sufletului orice om tanjeste dupa aceasta intimitate.
provoaca-mi schimbarea perceptiei despre mine, despre lume!
provoaca-mi privirea...
apoi mâinile,
apoi răsuflărea,
apoi gura...
provoaca-ma să fim doi,
neincetat,
până la ultimul gând...
până nu mai ştiu...
provoaca-ma înainte de a se ivi zorii...
Inima nu-i o caramida din zidul aceastei lumi..
"Oamenii au inventat respectul ca să
ascundă locul gol,
unde ar trebui să fie iubirea."
spunea Lev Tolstoi în "Anna Karenina"
Tolstoi stie ce spune? Respectam fiindca ne este greu sa iubim? Codul bunelor maniere de aceea a fost inventat, ca sa mai tempereze animalul din noi...
Însă, poate exista și iubire fara respect? Sunt pentru ideea că iubirea merge mână-n mână cu respectul pentru celălalt... Pai unde este iubire, este si respect (neimpus, neconditionat), este si bunatate, si daruire etc.
Problema se punea in lipsa iubirii... ce ramane?!
daca nu iubesti omul, la modul general, macar il respecti...
BBC one a filmat o scena incredibila in Mali, unde sute de pescari au prins toti pestii dintr-un lac in doar cateva minute.
Mai multi pescari din Mali au golit de peste lacul Antogo in doar cateva minute. Au voie sa pescuiasca din aceasta apa sfanta o singura data pe an. Imaginile au fost surprinse de BBC one, intr-un reportaj despre viata in Africa.
Viata duhovniceasca se confunda in zilele noastre cu o moralitate neinspiranta si insipida. Nu! Moralitatea este numai un prim pas, un prim pas primitiv de intoarcere la viata duhovniceasca. Cand cititi Noul Testament vedeti de cate ori Apostolii vorbesc de „noua viata in Hristos.”
Este intr-adevar o viata in Duh. Viata duhovniceasca este a trece de la viata noastra primitiva, biologica, pentru care nu am nici un cuvant de prihana – dar este doar asta, ca-i primitiva, si se termina cu mormantul. Viata in duh inseamna a patrunde in legile vietii dumnezeiesti (daca le putem numi legi), care viata nu cunoaste stricaciune, nici micsorare, nici suferinta.
De ce sufera omul?
Este un mers spre moarte, o pierdere a vietii. Deci viata duhovniceasca adevarata nu cunoaste pierdere. Si a intra, inainte de moartea noastra biologica, in aceste elemente ale vietii vesnice, este viata duhovniceasca. Sa luam aminte. Uite, va dau un exemplu.
De cate ori au venit la mine oameni zdrobiti de viata aceasta, cu incurcaturi inexplicabile, cu probleme de nerezolvat, si in neputinta mea, asa cum mi-a spus Parintele nostru Duhovnic, daca au venit la mine, i-am primit cum i-au primit si fratii mei din Manastire. Si daca i-am ascultat, daca am avut cat de putina dragoste sa-i ascultam fara sa judec, de multe ori asa de putina dragoste a lucrat asa o inviere in viata acestor oameni,ca uneori am ramas pur si simplu uimit, trasnit, „de unde si pana unde”!
Deci ce vreau sa zic? Dragostea, in cele mai mici manifestari, nu este o chestie psihologica, nici macar morala. Este legea vietii. Viata duhovniceasca este lucrul despre care se vorbeste astazi in teologia noastra cu terminologie eretica: mistica. Pentru noi, in Ortodoxie, mistica nu exista. Mistica, ce se numeste mistica, este viata duhovniceasca. E mistica, fiindca-i a Duhului; ca nu se poate exprima nici in termenii logicii formale, nici in materialitate; e tainica, fiindca face lucruri pe care le numim minuni, lucruri la care nu ne asteptam; chiar si asta, ca impartasesti putina dragoste unui aproape, si te uimesti „de unde pana unde,” ca invie toata viata lui – de multe ori si altii imprejurul lui.
Deci, in cateva cuvinte, aceasta este viata duhovniceasca. Si tare m-as bucura ca cuvantul acesta, „mistica,” aproape sa nu se mai auda, fiindca vine dintr-o erezie care nu a stiut rational unde sa plaseze niste fenomene pe care nu le putea nega; si atuncea a inventat un „sertar” pe care l-a intitulat „mistica.” Si tot ce nu intelegi, bagi acolo, fiindca este mistic, „asta este mistica.” Nu! Asta-i viata duhovniceasca. Noi nu avem nevoie de termenul acesta. Se intrebuinteaza si el, dar pentru noi este viata duhovniceasca. Adica viata prin care acum incepe sa lucreze, sa zicem, pocainta noastra, incepem sa vedem mai limpede. Azi poate inteleg mai bine cuvantul acesta din Scriptura decat ieri. Maine o sa inteleg mai multe lucruri.
Fac un lucru care, prin a-l face, imi deschide ochii, daca este drept lucrul pe care l-am facut, si experienta fizica pe care o am, poate ca imi deschide niste orizonturi la care nu ma asteptam. Uite cum se impleteste viata practica cu luminare, care luminare nu este, iarasi, un fenomen doar intelectual sau cultural, ci este ceva ce ma va urma dupa moarte.
Ce este pocainta?
Iarasi, un lucru ce nu se intelege drept astazi. Pocainta nu este numai o parere de rau si o „miorlaiala” pentru niste rautati pe care le-am facut; pocainta este dinamica spre viata vesnica. Parintele nostru duhovnic, Parintele Sofronie – si, daca va uitati, in armonie cu toata filocalica – spune ca este inceputul autenticei contemplari. Ce se intampla in pocainta? Uitati-va cati oameni imprejurul nostru sunt inconstienti de pacat, dar si noi ieri-alaltaieri; traiam pacatul si nici nu stiam ca-i pacat. De cate ori n-am auzit: O, Parinte, nu stiam ca asta-i pacat! Sau eu, candva, n-am stiut ca asta-i un pacat, decat cand am vazut intr-o rugaciune, sau in intrebarile acelea din Molitfelnic.
Deci, constientizeaza pacatul. Dar constientizarea nu este numai lucrul acesta faptic. De cate ori ai incercat sa convingi pe cineva ca asta nu-i un lucru bun, asta-i un pacat, si nu te-a crezut! Si ce se-ntampla cand incepe sa te creada? Ce se intampla cand eu constientizez ca un lucru a fost pacat? Incep sa vad intunericul in care sunt. Si ce imi arata acest intuneric, decat ca e prezenta o lumina pe undeva in viata mea? Deci constientizarea pacatului, in doua cuvinte – v-o spun din partea filocalicilor si a Parintelui meu duhovnicesc – este Dumnezeu insusi care-mi lumineaza constiinta. Acum risc deznadejdea, dar nu-i momentul sa „deznadajduiesc ca sunt mult mai rau decat ieri”: ba sunt mai bine, fiindca sunt tot pacatosul de ieri, dar incep sa fiu constient. Vazand acuma haul si intunericul pacatului meu, pot sadeznadajduiesc, dar sunt mai pretios in ochii lui Dumnezeu decat cand eram acelasi pacatos si habar nu aveam. De ce? Fiindca inseamna ca Dumnezeu gaseste in mine pe cineva cu care poate sa inceapa a vorbi.
Si zicea Parintele Sofronie: Viata pocaintei nu este altceva decat intoarcerea omului de catre intunericul, pe care astazi lumina lui Dumnezeu ni-l descopera, catre acea lumina. Si,contemplarea luminii necreate, adica a lui Dumnezeu insusi, nu este un fenomen cum ni-l inchipuim noi, ci un lucru care este intr-un firesc al dezvoltarii omului, al devenirii omului intru fiinta, un firesc al omului devenit o minte de Dumnezeu vazatoare; fiindca printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumnezeu, sau prin ascultarea acestei lumini dumnezeiesti care astazi imi dezvaluie intunericul, incep sa vad candva, in viata mea – da-ne Doamne, si auzi-ne aceasta ca rugaciune! – incep sa vad insasi lumina.
Si Parintele Sofronie zicea: „De-abia atunci o sa-ti dai seama ca asta este acea lumina care in zilele deznadejdilor tale te lumina ca sa iti vezi intunericul, ca sa incepi calatoria dintru intuneric intru lumina.” Deci iata ce numesc viata duhovniceasca.
"Va veni vremea ca oamenii să înnebunească si când vor vedea pe cineva că nu înnebuneste se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor." (avva Antonie - Patericul)
Părintele Rafail Noica s-a născut în anul 1942. În familie, ca singurul fiu al lui Constantin Noica primeşte o educaţie creştină sumară, practicarea credinţei reducîndu-se doar la mersul la biserică de Paşti pentru a aprinde o lumânare.
La vârsta de 13 ani pleacă împreună cu mama sa (care era englezoaică) şi cu sora lui în Anglia, cu scopul primirii unei educaţii mai alese. Vârsta căutărilor se manifestă şi în latura spirituală. La început merge la anglicani însă "atmosfera era foarte sărăcăcioasă, foarte rece, plicticoasă chiar. Nu în sensul că te-ar apuca căscatul în biserică, ci în sensul că nu te hrănea cu nimic" . Trece apoi pe la penticostali, congregaţionalişti, Armata Salvării etc.; cel mai mult rămâne în cadrul comunităţii baptiste (un an şi jumătate). În protestantism se poticneşte în special în textele scripturistice referitoare la Sfânta Împărtăşanie şi, într-o zi, simte "ca o lumină în sufletul meu gândul de a mă întoarce la Ortodoxie".
Providenţial îl întâlneşte pe părintele Sofronie, povăţuitorul duhovnicesc al mănăstirii ortodoxe din Essex, care îl sfătuieşte să-şi termine studiile.
Revenirea la Ortodoxie s-a întâmplat în anul 1961, iar în anul 1965 părintele Rafail este tuns în monahism la mănăstirea Essex de către părintele Sofronie, călugăria fiind " răspunsul la întrebările ce mi le puneam din copilărie" . Pribegiile protestante le socoteşte ca pe o lucrare a lui Dumnezeu cu el pentru că "dacă n-aş fi trăit Ortodoxia ca un convertit, poate că n-aş fi putut niciodată să o văd în frumuseţea ei strălucitoare, drept singurul adevăr al istoriei"\.
Se întoarce în România în 1993 după 38 de ani, "aidoma slăbănogului din Evanghelie" , pentru o scurtă vizită , şi se stabileşte, în acelaşi an 1993, într-o sihăstrie izolată din Munţii Apuseni.
Ne balbaim tot mai vlaguiti fara sa ne odihnim de tragica noastra impostura... de a ramane straini de propriul suflet.
Toate cuvintele noastre invoca o speranta... Toate tacerile noastre asteapta sa se intample ceva... Suntem intr-un balet intre ranile noastre si... fuga de neputintile noastre, de noi insine... Suntem toti din sange si nu e nimic de facut cu moartea care sta de vorba cu noi pentru o vesnicie... Mi-e mila de oameni, mi-e mila de inceputul nebuniei dintre noi...
Sa nu ne blocam puntile de comunicare... Sa nu ne ingreunam presiunea interioara... Sa nu alunecam pe ghetisul alunecos al izolarii pe net de exemplu... Sa nu ne incruntam ca unii printre dinti ne scumpesc sperantele... Sa avem obrajii senini pentru copii din jur... saniutele lor nu au inghetat. Sa avem grija sa ne punem o patura in spate, dar sa zambim copiilor... Este la indemana noastra sa ne dorim normalitatea... sa ne alinam visele pierdute pe planeta asta... cu sufletul randuit de iubirea fara umbre...
Scriu aceste randuri cu acel curaj de visa... ca si cand orice zi ar fi altceva decat una irosita... Ma feresc de ipocrizie si de iluzii... dar nu inde-ajuns de bine... micile mele mediocre staisfactii de a scrie pe blog... Iubesc sa scriu, sa postez o lume delicata... ca un album modern... ca un fost colectioner de timbre veritabil ce am fost din copilarie... filosofez cu toata impietatea de rigoare pe blog... Sunt un simplu colaborator al lumii sensibile... Din diverse motive personale... ma irosesc aici. Dar m-am obisnuit deja sa ma bag in seama... Celor care le rapesc timpul... sper sa gaseasca ceva folos in asta.
Cele trei surori Duduleanu conduc cu mana de fier numeroasa familie. Miezul actiunii se axeaza pe casatoria dintre fata cea mica a clanului, Margareta si tanarul jurnalist Mircea Aldea. Coana Aneta, sora mijlocie este mama a doi baieti si a Margaretei, cea mai plapanda si suferinda. Fii nu stiu cum sa o mai suga pe mama lor de bani, pe cand fata sufera dupa sotul ei, jurnalistul. Toate persoanjele se simt a fi parte din clasa superioara, insa comportamentul lor dezvaluie pornirile si pasiunile omenesti, desertaciunea, iubirea, goana dupa castig, exploatarea.
Actori:
Coca Andronescu (1932) ... Zoia Tamara Buciuceanu (1929) ... Aneta Camelia Zorlescu Aristide Teica Angela Radoslavescu Viviana Alivizache ... Wanda Virginia Mirea ... Zamfira Vasile Muraru ... Ionica Tora Vasilescu (1951) ... Colette Simona Bondoc ... Beatrice Raluca Zamfirescu ... Lena Ovidiu Iuliu Moldovan (1942) ... Mircea Mircea Albulescu (1932) ... Om necajit Marin Moraru (1937) ... Ianache Maria Ploae (1951) ... Margareta Ileana Stana-Ionescu ... Fraulein Gheorghe Dinică (1934) ... Georges George Constantin (1933) ... Unchiul Michel Constantin Diplan ... Ernest Alexandru Repan (1940) ... Al. Popescu Aimee Iacobescu (1946) ... Amy Andronache Catita Ispas Cristian Stefanescu Ion Cojar Julieta Strambeanu Ortansa Stanescu Theodor Danetti (1926)
Echipa productie:
Horea Popescu (1925) ... regizor Mihnea Columbeanu (1960) ... asistent regie Roxana Pitea ... asistent regie Vivi Dragan Vasile ... imagine Andreea Hasnas ... costume Maria Neagu ... montaj Elena Rucareanu ... machiaj Paul Urmuzescu ... muzica Alexandru Kiritescu (1888) ... dupa o piesa de Ion P. Ion ... regizor secund Horea Popescu (1925) ... scenarist Traian Nitescu ... decoruri Horea Murgu ... sunet
Nu stiu care problema ma tulbura acum mai mult? Cel mai greu este sa traiesc la inaltimea insemnarilor mele. Pacea launtrica poate incepe cu un singur cuvant: I E R T A R E!!!
Nici o clarificare nu incepe in viata fara aceasta stare interioara.I E R T A R E A este singura revelatie care poate vindeca sufletul...
Absolut toti oamenii suntem condamnati sa gresim in aceasta lume. Ranim pe cei din jur prin inconstienta, prin frica, prin egoism, prin nepasare, prin indiferenta sau prin prea mult interes... Putem ierta cu blandete, ne putem ierta cu blandete... nu e nevoie de superioritate ca sa ne impacam cu greselile vietii.
Pacea interioara se cultiva fara nemultumiri, fara nerabdare. Nu exista oameni care sa nu aiba rani sufletesti... Una este sa adancim rana fugind de realitate si alta este sa iertam firea umana cu neajunsurile sale. Primul pas spre pacea interioara este vietuirea fara... minciuna. Fericirea si minciuna nu fac casa impreuna. Iertarea este instrumentul miraculos al pacii launtrice.
Un om mergea pe malul marii dupa o furtuna. O multime de stele de mare fusesera aruncate pe nisip, astfel incat nisipul era plin de ele. Si omul a vazut un baiat, care lua aceste stele si le arunca inapoi, in mare. Trecatorul l-a intrebat pe baiat: “De ce faci acest lucru?” El i-a raspuns : “Daca aceste stele nu vor fi ridicate si aruncate inapoi in mare, ele se vor vesteji si vor muri”. Trecatorul a obiectat: “Uita-te cat de multe sunt, nu vei putea schimba nimic, nu vei reusi sa le arunci pe toate inapoi, in mare”. Atunci baiatul a ridicat o alta stea, s-a uitat la ea, a aruncat-o in mare si a spus: 
